As vrea sa vorbesc putin despre sacrificiu pentru ca noi mamele suntem cele mai in tema, daca imi permiteti sa ma exprim asa. Termenul folosit insa e dur, brutal si strigat sunt sigura ca ar sparge timpanul oricui. Sacrificiul insa, facut cu dragoste isi leapada naravul nemilos in favoarea unei variante imblanzite a firescului.
Mama, proaspat intoarsa de la serviciul ei "nesolicitant" si "neimportant", dupa ce isi hraneste puisorii ce seamana mai mult a lupusori hamesiti, gata gata sa o inghita cu dintisorii lor adorabili, efectueaza un antrenament solicitant de cateva ore de alergat si tarat pe sub masini, executa cateva piruiete in timp ce da cu aspiratorul si face teme, apoi spala vasele doar pentru a pune din nou masa, spala puisorii si ii adoarme, absolut firesc pana aici,nu?
Vine tata. Hamesit si el, arunca buzduganul, astfel mancarea se va gasi pe masa si pentru acesta. Mama spala din nou vasele, iar intre timp va trece cu brio si testul sub presiune: "De ce sunt jucariile aruncate prin casa?", "Poate ar fi trebuit sa pui mai multa sare", "Camasa mea nu e calcata inca? Doar te-am rugat de ieri! Dar ce ai facut toata ziua?". Mai trebuie doar sa faca mancare pentru a doua zi, baie, sa se epileze si evident sa calce camasa lui Tati.
E 00:30, toate sunt gata, mama se aseaza putin pe canapea extenuata, dar multumita, implinita. Se odihneste 2-3 minute, dupa care se aude din dormitorul copiilor: "Mamiiiii!!! Pipiii!" E cel mare, vrea la toaleta. Intre timp se trezeste cel mic, il adoarme. La 01:30 se aseaza in pat, inchide ochii si adoarme instantaneu. Dupa 5 ore de somn suna ceasul si o ia de la capat. Mentionez ca lista de activitati nu este in niciun caz exhaustiva.
Vedeti, de aceea spuneam ca sacrificiu e un cuvant brutal, daca i-am spune asa, ar fi mai greu de suportat rolul 3 in 1: mama, sotie si femeie de cariera (poate e mult spus femeie de cariera).
Si totusi, totul vine firesc, spre deosebire de sacrificiul care sta in spatele tabloului mainilor desenate de Albrecht Durer. Povestea pe scurt, preluata dintr-un mail primit:
În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl ,bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare...
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mina... Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.
Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.
Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După
o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintrefraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: a si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape deobrazul drept a spus blând. Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharulpt a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine eprea târziu...
...pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite...
Pot spune ca povestea m-a impresionat, e un sacrificiu in adevaratul sens al cuvantului: dureros, brutal, nemilos, crud, dar pana la urma e viata.
