Nu stiu daca "defecte" e neaparat cuvantul potrivit, de fapt sunt sigura ca nu e, dar nu am gasit altul mai bun cu care sa il inlocuiesc. La pachet cu perpetuarea speciei vine si perpetuarea defectelor, spun asta pentru ca bagajul genetic cu care pornim la drum este burdusit atat de lucruri care ne vor face viata mai usoara, cat si de lucruri care pacra o ingreuneaza, lucruri care ne predispun la repetarea "greselilor" parintilor nostri si implicit, care ii predispun pe copiii nostri la repetarea greselilor noastre.
Am pus intre ghilimele cuvantul "greseli" pentru ca viata nu este un calcul mathematic, pentru mine nu exista greseli ci doar alegeri si rezultate. Nu de putine ori m-am surprins gandindu-ma inutil cum sa il ajut pe Vladut sa nu faca la fel ca mine sau cum sa il "corectez" sa nu fie ca mine, e o pierdere de timp. In schimb, o sa ii prezint si cultiv toate valorile pe care le cunosc si o sa il las pe el sa faca propriile alegeri cu valorile pe care le-a dobandit, iar daca va face aceleasi greseli ca si mine, vor fi altele noi, vor fi greselile lui (are si el dreptul sa gresasca), rezultatul propriilor actiuni, in fond suntem indivizi diferiti si trebuie sa isi traiasca viata, nu sa o traiesc eu in locul lui. O sa ii accord libertatea de care are nevoie.
Observandu-l pe Vladut mi-am dat seama ca face anumite lucruri exact asa cum faceam si eu cand eram mica. Majoritatea lucrurilor le-a invatat singur, de frica sa nu gresasca in fata mea, sau a altor persoane. Prima oara s-a ridicat in picioruse cand eram cu spatele, apoi se ridica doar cand ieseam afara din camera, asta pana cand a capatat siguranta si a inceput sa "se dea mare" cu ce stie sa faca. La fel a facut si cu: primii pasi, urcatul si coboratul scarilor, saritul, lovitul mingei, recitatul poeziilor (le repeta in soapta, singur, pana cand se asigura ca le stie si abea apoi le spune, le invata singur, chiar daca are doar 2 ani).
Am facut si un mic experiment. Intr-o zi incercam sa il invat sa se dea jos din patut prin gaurica cu fermoar de la capat. Era ca un animalut care nu vroia sa iasa din cusca. Tati ii tot explica cum sa faca, dar el nimic, se apropia de iesire si apoi fugea in capatul celalalt. Tati insista. Mi-a venit o idee. I-am explicat lui tati ce credeam eu (ca nu vroia sa incerce prima oara in fata noastra ceva ce nu era sigur ca ii va reusi, iar tati insistand sa il ajute, nu facea altceva decat sa puna presiune, sa ridice miza) asa ca l-am rugat sa iasa putin din camera, apoi m-am uitat la Vladut si i-am spus: "Uite, mami isi pune mainile la ochi si nu mai vede nimic" si m-am prefacut ca imi acopar ochii, apoi am zis: "Nu mai vad nimic, Vlad esti acolo?". In mai putin de 30 de secunde Vladut a iesit din patut si dupa ce a reusit mi-a zis "Mami uite, a iesit prin gaurica". Apoi, m-a mai pus de cateva ori sa imi acopar ochii, dupa care au inceput si demonstratiile, l-am chemat si pe tati si a facut un adevarat spectacol si in fata lui. Toata ziua a intrat si a iesit prin gaurica, fericit nevoie mare.
Tin minte o intamplare de cand aveam 7 ani, m-am trezit intr-o dimineata devreme de tot, inainte sa se trezeasca toata lumea, special ca sa invat sa merg pe bicicleta, fara sa ma vada nimeni si fara "ajutorul" lui tata, care mie nu imi parea a ajutor ci a presiune. Imi amintesc foarte bine ca m-am chinuit sa iau bicicleta, nici nu stiu cum am reusit fara sa imi cada in cap, locul ei era undeva sus si nu ajungeam la ea decat daca ma ridicam pe varfuri. Daca inchid ochii si acum pot simti relaxarea si usurarea pe care am trait-o cand nu mai era tata in spatele meu, ma simteam libera si usoara, simteam ca pot face orice atunci cand nu sunt privita.
Si dintre toate defectele mele, tocmai pe asta a trebuit sa il dobandeasca si Vlad, tocmai pe cel din cauza caruia mi s-a parut ca am pierdut multe oportunitati in viata, tocmai pe singurul care m-a facut sa imi para viata mai grea decat este de fapt: lipsa de incredere in sine, sub presiunea privitorului. Am o gramada, de ce nu puteai si tu, Vladut, sa iti alegi altul in locul acestuia?
Asadar, iata topul celor mai regretate 3 defecte pe care le are de la mine:
1. Lipsa de incredere in sine, sub presiunea privitorului,
2. Tendinta initiala de a refuza orice i se propune (revine asupra deciziei, isa initial totul e NU),
3. Un tic enervant (isi racaie cu unghiutele degetele si isi face pielite pe marginile ungiilor, pe care apoi le smulge).
De la tati are nervisorii si spiritul critc "Nu asa mami, nu e bine", lucrurile trebuie sa fie asezate sau facute intr-un anumit fel ca sa fie el multumit, dar astea nu ma deranjaza pentru ca nu le are de la mine, ma simt oarecum vinovata pentru clasamentul Top 3.
In plus, nu am scapat nici eu complet de ele, cum as putea sa il ajut pe Vladut daca nici eu nu stiu cum sa fac asta?
