Cateodata ne educam impreuna!

Sunt om, mi se intampla sa ridic tonul la Vladut (mai ales ca sunt gravida si imi sare mustarul una doua), apoi evident imi pare rau.

 

Fac foarte multe lucruri subliniate ca negative in cartile de parenting, fara sa ma gandesc, de cele mai multe ori din impuls sau pur si simpu pentru ca asa simt eu. Nu am reusit niciodata sa ma ghidez dupa carti. Cu msura, toate astea mi se par lucruri normale. Dar cine defineste normalul? Din acest gen de, sa le spunem greseli, putem invata impreuna: copii si parinti deopotriva. Eu am invatat o letie valoroasa de la baietelul meu de 2 ani.

 

De regula, cand am de a face cu crizele de personalitate ale baietelului meu, astept pana se calmeaza, ii explic de ce nu se poate una sau alta, de ce nu are voie, apoi il intreb asa:

 

- Mami, tie iti place sa tipi si sa plangi? Iti place cand mami tipa la tine?

 

 El raspunde:

- Nu.

 

Apoi ii spun:

- Vezi, e urat si e la fel de urat si cand tipi si plangi tu, iti place sa ne suparam amandoi?

- Nu

- Iti pare rau?

- Da.

- Mai faci?

 

El:

- Nu mai faci.

 

Dupa dialogul moralizator vine si imi da un pupic pe obraz, dupa care toata lumea e fericita.

 

Acum vreo trei zile in timp ce il certam el s-a uitat la mine si mi-a spus:

 

- Mami, nuuu!

 

Eu il intreb:

- Ce nu?

 

El:

- Mami, nu tipa, urat.

 

Si uite asa m-a lasat cu gura cascata si holbandu-ma la el. "Na", ma gadeam, "asa iti trebuie, are dreptate copilul" si mi-a trecut si suparare si tot, dar i-am raspuns si eu:

 

- Dar ce ai facut tu e frumos? E urat si sa nu o asculti pe mami, te rog nu mai face.

 

Ziua urmatoare mi-a spus: "mami nu asa, e urat!", tot cand ma enervasem ca nu ma asculta si uite asa o tine de cateva zile la rand si nu ma mai pot supara pe el.

 

M-am tot gandit daca eu i-am spus mamei vreodata ca e urat cand tipa la mine/ma batea, sau ca nu imi place, dar nu imi amintesc sa ii fi spus, nici nu mi-a trecut prin cap sa ii spun asa ceva, desi puteam, nu m-ar fi oprit nimic. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu constientizam ca puteam sa fac lucrul asta, ca am dreptul sa vorbesc si uite aici se vede diferenta dintre generatii.

 

Mi s-a umplut inima de bucurie ca Vladut constientizeaza ca are o voce proprie si si-o poate exprima, ca stie ca e capabil sa schimbe lucrurile si mai mult decat atat, stie cum sa o faca si are numai 2 ani si 2 luni, ca nu i-am suprimat aceasta voce, cu care se exprima deocamdata primitiv, dar atat de frumos!

 

Atmosfera e mult mai placuta de cand cu incidentul, mi-am invatat lectia si a invatat-o si el pe a lui, ma bucur ca simte ca este auzit si ascultat! :)

 

Momente ca acesta ma fac sa cred ca nu trebuie sa respectam retete de parenting din carti, ca nu exista retete pentru un copil reusit, scena mi s-a parut ca reprezinta educatia in forma ei cea mai pura si naturala, nu avem nevoie de carti, tot ce avem nevoie este sa ne deschidem ochii, urechile si inimile si sa le indreptam catre copiii nostril, ei ne vor arata cum!

 

L-a luat pe NU in brate. Sa il trimitem si noi in vacanta.

Implinim 2 ani, nu stiu cum am ajuns aici, dar timpul a trecut si baiatul meu e mare. De cateva zile ne confruntam cu ceva nou, inca nu prea stiu cum sa ii fac fata.

 

Vladut e genul de copil care si-a impartit totdeauna jucariile cu alti copii, care ofera jucaria lui altui copil chiar daca nu mai are alta, mancarea la fel (fara sa il fi invatat eu, pur si simplu asa e el), tocmai de aceea primele lui crize de independenta m-au luat prin surprindere.  Initial m-am speriat, am crezut ca are ceva, ca l-a fortat bona sa faca ceva ce nu vrea, sau ca s-a speriat de ceva, dar crizele se inmulteau, motivul era intotdeauna diferit insa manifestarea aceeasi: “nu vrei!”

 

Mai tineti minte povestea “fetita care l-a luat pe nu in brate” ? Cam acolo suntem si noi.

 

Nu vrea sa ii schimb pampersul, nu mai vrea sa stea pe olita, nu vrea sa il spal la fund, sa faca baie sau sa ma lase sa il imbrac si activitatile par sa se inmulteasca.

 

Intotdeauna debuteaza cu un “Nu vrei!” hotarat, apoi rastit si daca incerc sa il imbrac cu forta incepe sa tipe, sa planga si sa se tavaleasca, oricum nu reusesc pentru ca nu sta. Mi-e practic imposibil sa il oblig sa faca ceva ce nu vrea. Daca il las in pace se calmeaza. I-am explicat frumos ca daca nu face la olita si nu ma lasa sa il schimb i se inroseste funduletul si il ustura, il intrebam: “Vrei sa te usture funduletul”, el:”Nu”, eu: “Atunci hai sa ne imbracam, uite, imbraca-te tu singur” el:”Nu vrei!”.

 

Singura metoda care pare sa functioneze este cea cu distrasul atentiei, ii dau o jucarie in timp ce il imbrac, dar nu imi iese de fiecare data si am senzatia ca in felul asta nu rezolv problema ci o ocolesc.

 

Am citit decateva articole pe tema asta si majoritatea spuneau acelasi lucru: nu ceda, lasa-l sa planga, dar in cazul nostru nu prea am cum, pentru ca el se opreste daca e lasat in pace. Ce sa fac sa il leg de olita? Cum sa ii arat ca el trebuie sa ma asculte pe mine si nu invers? Pana la urma tot se imbraca (dar asta dupa o jumatate de ora de stat infundul gol).

 

De obicei ii spun: am inteles, nu vrei sa te imbrac, dar tu ce vrei? De cele mai multe ori nu imi raspunde, insa cateodata imi spune: “vrei fundu gol”.

 

Tot citind am inteles ca e o varsta dificila, incepe sa i se contureze propriul eu, sa isi dea seama ca poate sa faca anumite lucruri, incepe sa se afirme. Mi-a placut foarte mult un articol al doamnei psiholog Eva Pirosca, pe care vi-l recomand:Parintii copilului care l-a luat pe nu in brate: ce sa faca?

 

Bun, acum stiu ca e normal, asa ca imi pun neuronii la contributie si caut cea mai buna abordare. Brusc imi vine in minte o intamplare de astazi dimineata: Vladut s-a dus ata la dulap sa traga afara hainele lui tati si tati s-a rastit la el si i-a spus ca nu e voie (inainte sa le atinga), derulez evenimentele din ultima saptamana si realizez ca: “nu e voie sa te urci acolo, nu sari pe canapea, nu e voie sa versi apa pe jos, nu e voie la sertare, nu e voie, nu face aia, tot timpul ”nu”.

 

Pai daca mami si tati spun mereu nu, iar eu am crescut, eu, copilul, de ce sa nu fac la fel? De ce sa fac ce vor ei cand pot sa spun si eu nu?

 

Incepand de astazi m-am hotarat sa il trimit pe “nu” in vacanta. E mai greu decat pare, dar nu imposibil. In loc de “nu e voie la sertar ca o sa te lovesti” o sa incerc variant fara negatie “o sa iti prinzi degetelele daca te joci acolo” sau “hai mai bine sa ne jucam cu kitty”. Un lucru e cert: domnul “nu” isi va lua o vacanta lunga!

Mofturosii la mancare!

 

Sunt fericita castigtoare a unui exemplar mofturos. Toate bune si frumoase pana cand vine ora mesei. Inca de cand era mic, Vladut respingea aproape orice era nou. Am incercat nenumarate metode: am facut pauza, apoi am incercat din nou, am insistat cu supa de legume (la sfatul pediatrei), jucarii la masa, trucuri si retete de la alte mamici si din articole de specialitate, pur si simplu nu a mers nimic. Mai mult decat atat, mesele noastre incepusera sa semene mai mult a lupte, iar de cele mai multe ori victoria era de partea lui Vladut.

 

De fapt stresul a pornit de la medicul pediatru, care imi spunea mereu ca, pentru a fi sanatos, trebuie sa manance zilnic cel putin 50 g de carne, nu stiu cate grame de legume, 120 ml suc de fructe, doua oua pe saptamana etc Cantitatea finala pe care trebuia sa o manance saracutul era undeva la 1,2 kg plus 2 biberoane de lapte. Niciodata nu a fost un mancacios, chiar mancand doar ce ii placea, noi ajungeam undeva la jumatate din cantitatea indicata, ce sa mai vorbim de gama variata de alimente…

 

Si uite asa nervi si stres ca nu primeste copilul suficiente alimente (era si putin sub ponderal in perioada aia), ma chinuiam degeaba si eu si el, pana la urma tot cat vroia el manca. La un moment dat (pe la un an) am oboist si l-am lasat o vreme sa manance numai cat si ce vrea el. Si surpriza: nu numai ca nu ne mai chinuiam niciunul, dar a inceput si sa ia in greutate incet, incet. 

 

Acum, la 2 ani, tot mofturos e, poti numara pe degete felurile de mancare pe care le accepta, dar in acelasi timp e sanatos si fericit. Cateodata ma intreb cum de nu se plictiseste sa manance mereu acelasi lucru.

 

Am vorbit si cu o prietena zilele trecute despre asta si mi-a povestit ca nepotica ei a mancat pana la doi ani numai supa de mere si lapte si e foarte sanatoasa, acum are 7 anisori (sora ei sta in Canada, iar medicul i-a raspuns asa “Care e problema? Sa manance supa de mere atunci”).

 

Cel mai mult imi placeau comentariile altor parinti experimenti (parintii mei, socrii, unchi si matusi etc): “Pai sigur, daca nu i-ai dat si altceva”, gaseau intotdeauna vinovatul, la fel si cand copilului nu ii placea de o anumita persoana: “pai sigur daca l-ai obisnuit numai cu tine”. Vreau sfaturi nu critici fara sens!

 

Comentariile prietenoase curgeau fara sa stie, (sau sa intrebe) cum am facut diversificarea sau ca noi avem o gasca de copii (si parinti) cu care iesim in fiecare zi.

 

Explicatiile oferite de mine nu erau bune niciodata, de fapt nici nu cred ca erau ascultate si modul in care si-au crescut ei copiii era singurul corect.

 

Revenind la subiect: am un copil mofturos, sanatos si fericit!