Pagini

marți, 29 aprilie 2014

Cateodata ne educam impreuna!

Sunt om, mi se intampla sa ridic tonul la Vladut (mai ales ca sunt gravida si imi sare mustarul una doua), apoi evident imi pare rau.
 
Fac foarte multe lucruri subliniate ca negative in cartile de parenting, fara sa ma gandesc, de cele mai multe ori din impuls sau pur si simpu pentru ca asa simt eu. Nu am reusit niciodata sa ma ghidez dupa carti. Cu msura, toate astea mi se par lucruri normale. Dar cine defineste normalul? Din acest gen de, sa le spunem greseli, putem invata impreuna: copii si parinti deopotriva. Eu am invatat o letie valoroasa de la baietelul meu de 2 ani.
 
De regula, cand am de a face cu crizele de personalitate ale baietelului meu, astept pana se calmeaza, ii explic de ce nu se poate una sau alta, de ce nu are voie, apoi il intreb asa:
 
- Mami, tie iti place sa tipi si sa plangi? Iti place cand mami tipa la tine?
 
 El raspunde:
- Nu.
 
Apoi ii spun:
- Vezi, e urat si e la fel de urat si cand tipi si plangi tu, iti place sa ne suparam amandoi?
- Nu
- Iti pare rau?
- Da.
- Mai faci?
 
El:
- Nu mai faci.
 
Dupa dialogul moralizator vine si imi da un pupic pe obraz, dupa care toata lumea e fericita.
 
Acum vreo trei zile in timp ce il certam el s-a uitat la mine si mi-a spus:
 
- Mami, nuuu!
 
Eu il intreb:
- Ce nu?
 
El:
- Mami, nu tipa, urat.
 
Si uite asa m-a lasat cu gura cascata si holbandu-ma la el. "Na", ma gadeam, "asa iti trebuie, are dreptate copilul" si mi-a trecut si suparare si tot, dar i-am raspuns si eu:
 
- Dar ce ai facut tu e frumos? E urat si sa nu o asculti pe mami, te rog nu mai face.
 
Ziua urmatoare mi-a spus: "mami nu asa, e urat!", tot cand ma enervasem ca nu ma asculta si uite asa o tine de cateva zile la rand si nu ma mai pot supara pe el.
 
M-am tot gandit daca eu i-am spus mamei vreodata ca e urat cand tipa la mine/ma batea, sau ca nu imi place, dar nu imi amintesc sa ii fi spus, nici nu mi-a trecut prin cap sa ii spun asa ceva, desi puteam, nu m-ar fi oprit nimic. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu constientizam ca puteam sa fac lucrul asta, ca am dreptul sa vorbesc si uite aici se vede diferenta dintre generatii.
 
Mi s-a umplut inima de bucurie ca Vladut constientizeaza ca are o voce proprie si si-o poate exprima, ca stie ca e capabil sa schimbe lucrurile si mai mult decat atat, stie cum sa o faca si are numai 2 ani si 2 luni, ca nu i-am suprimat aceasta voce, cu care se exprima deocamdata primitiv, dar atat de frumos!
 
Atmosfera e mult mai placuta de cand cu incidentul, mi-am invatat lectia si a invatat-o si el pe a lui, ma bucur ca simte ca este auzit si ascultat! :)
 
Momente ca acesta ma fac sa cred ca nu trebuie sa respectam retete de parenting din carti, ca nu exista retete pentru un copil reusit, scena mi s-a parut ca reprezinta educatia in forma ei cea mai pura si naturala, nu avem nevoie de carti, tot ce avem nevoie este sa ne deschidem ochii, urechile si inimile si sa le indreptam catre copiii nostril, ei ne vor arata cum!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu