Filosofii de facebook

M-am tot impiedicat in ultimul timp de zicala asta pe facebook: "If you don't like where you are, move, you are not a tree".

 

Evident ca cei care au dat share sunt tineri si  fara familii. Daca m-ar auzi le-as striga: Fa-o! Fa-o acum!

 

Mi-e dor de perioada in care as fi putut sa iau decizii nechibzuite si sa fac lucruri fara sa gandesc, sa alerg pe marginea unei prapastii fara povara responsabilitatii pe umeri. Imi e dor pentru ca nu am fost nechibzuita atunci cand as fi putut, cand imi era permis. Mi-e dor de libertatea aia neconditionata, de spontaneitate.

 

Daca ati sti de cate ori mi-am zis: "Gata il las pe Vladut cu tati si fug un weekend la mare", dar weekend-urile au trecut si nu m-am putut dezlipi de Vladut, a venit iarna, astept vara urmatoare si uite asa trec si verile. Imi e dor si la gandul ca o sa nasc in mai si o sa mai pierd o vara. 

 

Ideea ar fi sa punem mana si sa facem ceva pentru ca putem, insa de multe ori faptul ca incercam nu este suficient, sau poate nu ne dorim suficient.

 

Cati dintre noi nu ar vrea sa locuiasca pe o plaja mereu insorita, sau poate in inima civilizatiei Luxemburg, Paris sau NY, nu mai e asa simplu nu?

 

Multa lume imi spune: pai daca nu iti place agitatia, aglomeratia si poluarea din Bucuresti muta-te. De-ar fi asa de simplu... Maine sa imi dau si eu si sotul meu demisia, sa ne luam copiii si sa  ne mutam la Sibiu, Timisoara, sau Sighisoara.

 

In primul rand tocmai pentru ca nu suntem copaci nu putem face asta, spre deosebire de copaci, noi avem nevoie si de hrana si copiii nostri la fel. Avem nevoie si de joburi inainte sa ne luam casa in spinare.

 

Nu m-as muta din Romania, nici Bucurestiul nu mi se potriveste, sunt o fata de oras mic.  In orasele mici de la noi  economia e slab dezvoltata, sunt putini angajatori, iar salariile oferite sunt mici.

 

Da, probabil ne-am descurca, asa cum o fac si cei care locuiesc acolo. Deocamdata ma gandesc la copiii mei, sa le ofer lor cat pot mai mult si poate candva, spre apusul vietii o sa imi placa si mie acolo unde sant, poate candva o sa simt si eu ca am prins radacini intr-un loc minunat, cu aer curat, liniste si totusi ne rupt de civilizatie.

 

E adevarat, satisfactiile pe care ti le ofera familia sunt nemasurabile: dragostea, fericirea si libertatea de a fi tu insati (libertatea de a face si spune ceea ce simti fara sa te cenzurezi de dragul celor din jur), nu vreau sa par nerecunoscatoare, pur si simplu mi-e dor de nechibzuinta.

 

M-am regasit pe mine copilul, Vladut m-a invatat cum, dar m-am pierdut pe mine adolescenta.

 

Astept ziua in care voi redeveni pe langa mama, eu cea dinainte, vreau sa fiu ambele !

 

Nu, de fapt, vreau sa fiu toate trei: eu copilul, eu mama si eu adolescenta. Toate ma definesc. Oare astept in zadar?