De ce sa mai cumpar jucarii cand avem: scoici, melci si castane?

Copiii pot fi fascinati de orice: privesc, analizeaza, testeaza, descopera si invata. Il urmaream ieri pe Vladut cum sorbea din priviri un melc. Intai i-a studiat exteriorul pana cand s-a simtit confortabil sa il atinga cu un bat, apoi s-a asigurat cu batul ca nu e periculos si l-a atins timid cu degetelul. In manuta avea un termos (geanta lui de cumaraturi) cu un continut modest: 3 castane, cateva scoici pe care le-am cules impreuna de la mare vara trecuta, o pietricica si cateva corcoduse (a.k.a. zarzare).

Doua miscari rapide au fost suficiente si joaca a inceput. Continutul gentutei s-a imprastiat zornaind in jurul melcului si personajele au prins viata. Melcul mergea la cumparaturi, insa spre surprinderea lui, a intampinat cateva obstacole: intai a trebuit sa escaladeze piatra, apoi l-au incercuit scoicile, castanele s-au rostogolit amenintatoare spre el, dar melcul nostru curajos si perseverent a ajuns la destinatie si a fost premiat cu corcoduse.

 

Evident ca l-am ajutat putin la crearea scenariului, insa privindu-l mi-am dat seama ca nu ne-am jucat asa frumos cu niciuna din jucariile lui. Cata bucurie puteau sa ii ofere un melc si cateva obiecte lipsite de viata, maruntisuri ale naturii. Avem oare nevoie de jucarii? Si mai mult, se justifica efortul meu de a-l invata sa numere, formele geometrice, culorile sau literele? Oare nu are toata viata la dispozitie sa invete? De ce ma grabesc? Pentru ca fetita vecinilor de la etajul 1 stie 5 poezii, iar baiatul de peste strada numara singur pana la zece fara sa stie de ce? Sau pentru ca pur si simplu "asa se face"?
 

Mi-am dat seama ca el invata singur, in fiecare zi, lucruri mult mai importante decat poeziile si cifrele mele. Cat de frumoase erau castanele, piatra, scoicile si corcodusele, cat de naturale si placute gesturile lui, sa nu mai vorbim de faptul ca nici nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand am privit cu atentie un melc, cand am tinut unul in palma. Noi adultii suntem jalnici, se intampla atatea lucruri in jurul nostru si nu avem ochi pentru ele, numai cei mici le observa, sunt atenti la tot ce ii inconjoara, la miracolul vietii, pentru ei conteaza!

 

Cand a fost ultima oara cand am privit cerul? Atunci cand mi-a aratat Vladut luna ziua in amiaza mare. Cand am cules o papadie? Atunci cand m-a rugat Vladut sa ii ofer una. Cand am mancat ultima oara corcoduse? Atunci cand Vladut m-a intrebat ce sunt si daca pisica le mananca. Nu tin minte cand am facut toate lucrurile astea inainte sa mi le fi cerut Vladut, cand m-am oprit? Si de ce? Copiii traiesc in adevaratul sens al cuvantului, gusta viata, traiesc prin toate cele 5 simturi.
 

Noi, adultii vedem si cu toate astea mai mult bajbaim, auzim dar nu ascultam, mancam dar nu gustam, mirosim fara sa ne emotionam, atingem fara sa simtim, in realitte copiii sunt cei care ne invata sa traim.
 

Daca stau bine sa ma gandesc, in afara de faptul ca am mici satisfactii rautacioase cand calca tati pe cate o jucarie (dupa o cearta mica), nu le mai gasesc utilitatea. Nu Vlad are nevoie de ele, ci noi. Noi adultii suntem dependenti de jucarii.

Incepatori la pasta de modelat (plastilina)

Initierea in arta: pasta modelatoare episodul unu (e vorba de plastilina, dar asa cum portocaliul mai nou e orange, stewardesa a devenit insotitoare de bord, iar secretara assistant manager, tot asa si plastelina a devenit pasta modelatoare). Oricum s-ar numi, noua ne place :) Oare punem prea mare pret pe titulatura?

Dupa ce am testat acuarelele, din motive lesne de inteles, am revenit la plastilina. Desi initial Vladut nu dorea sa puna manuta, spunea ca este scarbos, l-am incurajat si acum il pun sa bage degetelele in ea sa faca "cuib" la pasarele, sa puna singur oua in cuib, mere in pomi, ochii animalelor, sa faca bilute si cerculete si asta il incanta.

Cu alte cuvinte: "mami: peste", "mami: tort", "mami facem cuib la pasarele" si mami se conformeaza si modeleaza. Nu am renuntat de tot la acuarele, doar ca le folosim mai rar (cateodata nu imi vine usor sa le curat).
 

Prima oara a spus cuvantul "scarbos" cand i-am adus melc si l-am invatat sa puna manuta sa vada cu intra inapoi in cochilie, pe asta am inteles-o, cu plastelina nu prea, pentru ca mai si miroase a martipan, initial imi era teama sa nu fie tentat sa o manance, dar nu a fost. Cand mai facem torturi, prajituri, paine, sau alte produse comestibile din plastilina ne prefacem amandoi ca le mancam. Le taiem, le punem pe farfurie, dar a inteles  ca nu e mancare adevarata (de vreo 2 ori a uitat si a dat sa bage in gurita, dar cum a atins plastilina cu limba, gustul i-a amintit ca nu se mananca (apoi si eu), nu a fost nevoie sa insist, sau sa i-o scot eu din gurita).
 

 

Initial nu prea stiam ce sa fac cu ea si ieseau niste chestii, sa le spunem abstracte, dar dupa cateva "sedinte" ideile au inceput sa vina, am capatat dexteritate si pot sa fac lucruri care seamana cat de cat a ceva (pesti, barci, pasarele, torturi, paste, paine, palarii etc.). Inca suntem la capitolul incepatori, sper sa trecem si la mici scenarii in curand. As vrea sa faca si el propriile creatii si sa imi spuna ce reprezinta, asa cum face cand scrie sau deseneaza, dar presupun ca e inca prea devreme.
 

Nu o fac pe victima, m-ati prins, imi place sa ma joc cu plastilina (de fapt, cred ca imi place sa ma joc cu orice jucarie a lui Vladut), mai ales ca pe vremea mea plastilina se faramita, o frecam jumatate de ora sa se inmoaie si mirosea si a picioare nespalate :)).
 

 

In poze sunt creatiile noastre, nu folosim mai mult de 3-4 culori deoarece se intaresc repede si deschidem maxim 4 odata. Apropo de asta, mi-ati putea recomanda si mie o plastilina care se intareste mai greu? Nu de alta, dar deja ne costa mai mult decat as dori sa aloc acestui produs :)) Formele le pastram, evident, dar tot mi se pare  cam costisitor inlocuitul pastei.

Pocoyo si primele wall art-uri

Si pentru ca v-am povestit de masinuta spatiala nazdravana (tutitu), tin sa va informez ca Vladut a facut o noua descoperire, de data aceasta singurel: Pocoyo.
 

Mititel, vessel si inventiv, Pocoyo le prezinta prichindeilor, alaturi de prietenii sai elefantul si ratusca o multime de activitati imbogatite de ingredientul secret: imaginarul. Copiii pot descoperi o lume magica si atractiva, plina de aventuri.
 

Invatam imreuna: culorile, numerele, informatii despre mediul inconjurator (ieri Pocoyo ne-a invatat ca omida se transforma in fluture).
 

Ooooof, ce ne mai plac desenele.

In curand as vrea sa ii prezint acuarelele, nu stiu daca nu e prea mic, la capitolul markere "lavabile" ne-am descurcat binisor, au aparut primele desene pe pereti.

Aveti mai jos un avion (ignorati umbra daca se poate :)) .

Iar aici o masinuta.

Ultima nu a vrut sa imi spuna ce reprezinta :)

 

Iar pentru incheiere o provocare: voi stiti ce e in imaginea de mai jos? Va dau un indiciu: se mananca! Sunt e-urile copilariei noastre, asta pe langa guma turbo, sucul de "fructe" de la tec si jeleurile mov cu gust de strugure :))  Cum se numeste desertul din imagine ?  Tin sa mentionez ca se mai gaseste inca in magazine si inclusiv ambalajul e acelasi.

Tutitu

Cu Tutitu am facut cunostinta accidental: o masinuta spatiala vesela, prietenoasa, inteligenta si nu in ultimul rand rosie :)

Vladut se plictisise deja de clasicele: Bate vantul frunzele, In padurea cu alune, Un elefant se legana etc, asa incat intr-o zi, cand ii cautam altceva pe tableta, si-a ales el un filmulet si de atunci de fiecare data cand vede tableta incepe si striga: Mami Tutitu cu telefonu, Tutitu cu elefantul si are el o gramada de preferinte.

 





O perioada acest Tutitu m-a exasperat, nu reusam sa il adorm seara decat dupa o ora de Tutitu, pana la urma am reusit sa rup obiceiul asta nesanatos si ii pun 2-3 filmulete pe zi.
 

Pe Tutitu inainte de culcare l-am inlocuit cu 101 dalmatieni si o poveste inventata de mine despre Soare si Luna.

Soarele si Luna nu se cunosteau pentru ca Soarele dormea noaptea, iar Luna ziua, dar au ajuns sa fie prieteni cu ajutorul Vantului, care era binevoitor si le transmitea mesajele. Daca ascultati cu atentie, il veti auzi si voi cum vajaie si suiera, grabindu-se sa transmita mesajele, ba poate chiar veti reusi sa deslusiti mesajele din soaptele lui, deoarece le tot repeta de frica sa nu le uite. Dar asta e alta poveste si poate o sa o aflati cu urmatoarea ocazie.
 

Ce sa va spun despre aceasta masinuta spatiala? Pana si mie imi place, e un fel de "How it's made" sau tradus in dulcea noastra limba "Cum se fabrica", pentru copii. Masinuta minune monteaza o fabrica de ciocolata, dupa care demonstreaza si procesul de fabricatie al ciocolatii, bucatarii, masini de gunoi, macarale, jucarii, masini de pompieri, politie, torturi, tot ce vrei si ce nu vrei. Chiar imi e draga masinuta, cu conditia sa nu ne uitam la ea toata ziua.

 

Am ales pentru postarea de astazi 2 filmulete ale lui Tutitu, sa vedeti si voi ce poate face masinuta asta dragalasa: cu telefonul si cu masina de gunoi.

Filmuletele le gasiti pe youtube.