Tic, tac! A inceput numaratoarea inversa

Tic, tac! Incerc sa ma scutur de oboseala, sa ma transform precum calul lui Harap Alb dintr-o "rapciuga de cal grebanos, durupos si slab" (numai ca slaba nu-s:))) ), in cel mai viguros si frumos armasar din herghelie, e o necesitate.

 

Desi dorm din ce in ce mai mult, viata asta mica de 2900 de grame, ce sta da iasa din gaoace, impreuna cu fatiorul mai mare, ma sleiesc de puteri. Incerc sa imi incarc bateriile, insa niciunul din trucurile mele obisnuite nu isi mai face efectul.

 

Mai am o saptamana sa imi adun puterile, o saptamana de liniste si somn, o saptamana pe care sa o storc de viata ca un vampir, sa sorb odihna pana la ultimul strop.

 

Orice sugestie privind metode de relaxare si revigorare ete binevenita :)

 

Piticul meu infloreste, in timp ce eu ma ofilesc incet, ufff, daca m-ar uda si pe mine cineva, as imboboci din nou. O sa vina si vremea mea, o sa ma stropeasca iar ploaia (in vreo 2-3 ani) si atunci sa vedeti cu ce radacni si tulpina o sa ma mandresc.

 

O perioada o sa fiu doar mama si nimic altceva, o merit si oricum nu o sa mai am energie de irosit cu alte activitati, o sa respir doar pentru copiii mei si sper ca din cand in cand sa imi mai arunce cineva cate o bula de oxigen.

 

Nu imi dau seama daca sunt nerabdatoare pentru bucuria ce ne va umple sufletele tuturor, sau imi doresc sa mai aman putin momentul ca sa imi trag rasuflarea, e un sentiment ciudat, o mixtura de ambele.

 

Astazi am fost la ultima ecografie, Radu (caci asa o sa il cheme pe fratiorul lui Vladut) are 2900 de grame (mai mult cu 400 de grame decat fratele lui). Sunt bucuroasa si avand o greutate mai mare, sper sa nu i se taie rasuflarea, sau sa se invineteasca de fiecare data cand plange, asa cum facea Vladut. Tot ce imi doresc e sa fie sanatos si mancacios!

 

A inceput numaratoarea inversa, au mai ramas 7 zile pana cand viata ce a crescut in mine ma va parasi, pentru a ma imbratisa. Abia astept sa il aud si sa il tin la piept, asa incat sa simta toata caldura si dragostea mea!

 

Te astept dragul meu! Te astepta si tati si fratiorul tau! Hai cu noi acasa!

 

De ce sa mai cumpar jucarii cand avem: scoici, melci si castane?

Copiii pot fi fascinati de orice: privesc, analizeaza, testeaza, descopera si invata. Il urmaream ieri pe Vladut cum sorbea din priviri un melc. Intai i-a studiat exteriorul pana cand s-a simtit confortabil sa il atinga cu un bat, apoi s-a asigurat cu batul ca nu e periculos si l-a atins timid cu degetelul. In manuta avea un termos (geanta lui de cumaraturi) cu un continut modest: 3 castane, cateva scoici pe care le-am cules impreuna de la mare vara trecuta, o pietricica si cateva corcoduse (a.k.a. zarzare).

Doua miscari rapide au fost suficiente si joaca a inceput. Continutul gentutei s-a imprastiat zornaind in jurul melcului si personajele au prins viata. Melcul mergea la cumparaturi, insa spre surprinderea lui, a intampinat cateva obstacole: intai a trebuit sa escaladeze piatra, apoi l-au incercuit scoicile, castanele s-au rostogolit amenintatoare spre el, dar melcul nostru curajos si perseverent a ajuns la destinatie si a fost premiat cu corcoduse.

 

Evident ca l-am ajutat putin la crearea scenariului, insa privindu-l mi-am dat seama ca nu ne-am jucat asa frumos cu niciuna din jucariile lui. Cata bucurie puteau sa ii ofere un melc si cateva obiecte lipsite de viata, maruntisuri ale naturii. Avem oare nevoie de jucarii? Si mai mult, se justifica efortul meu de a-l invata sa numere, formele geometrice, culorile sau literele? Oare nu are toata viata la dispozitie sa invete? De ce ma grabesc? Pentru ca fetita vecinilor de la etajul 1 stie 5 poezii, iar baiatul de peste strada numara singur pana la zece fara sa stie de ce? Sau pentru ca pur si simplu "asa se face"?
 

Mi-am dat seama ca el invata singur, in fiecare zi, lucruri mult mai importante decat poeziile si cifrele mele. Cat de frumoase erau castanele, piatra, scoicile si corcodusele, cat de naturale si placute gesturile lui, sa nu mai vorbim de faptul ca nici nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand am privit cu atentie un melc, cand am tinut unul in palma. Noi adultii suntem jalnici, se intampla atatea lucruri in jurul nostru si nu avem ochi pentru ele, numai cei mici le observa, sunt atenti la tot ce ii inconjoara, la miracolul vietii, pentru ei conteaza!

 

Cand a fost ultima oara cand am privit cerul? Atunci cand mi-a aratat Vladut luna ziua in amiaza mare. Cand am cules o papadie? Atunci cand m-a rugat Vladut sa ii ofer una. Cand am mancat ultima oara corcoduse? Atunci cand Vladut m-a intrebat ce sunt si daca pisica le mananca. Nu tin minte cand am facut toate lucrurile astea inainte sa mi le fi cerut Vladut, cand m-am oprit? Si de ce? Copiii traiesc in adevaratul sens al cuvantului, gusta viata, traiesc prin toate cele 5 simturi.
 

Noi, adultii vedem si cu toate astea mai mult bajbaim, auzim dar nu ascultam, mancam dar nu gustam, mirosim fara sa ne emotionam, atingem fara sa simtim, in realitte copiii sunt cei care ne invata sa traim.
 

Daca stau bine sa ma gandesc, in afara de faptul ca am mici satisfactii rautacioase cand calca tati pe cate o jucarie (dupa o cearta mica), nu le mai gasesc utilitatea. Nu Vlad are nevoie de ele, ci noi. Noi adultii suntem dependenti de jucarii.

Poveste trista si regrete in parcare

Au trecut si sarbatorile, sper ca ati avut parte de momente speciale alaturi de persoanele dragi voua, s-au terminat si vacana, prajiturile si vizitele, am revnit la programul normal (nu ca as reusi sa respect unul, dar sunt perseverenta si sper sa ma perfectionez la capitol asta) si iata-ma cu o poveste emotionanta pe care as vrea sa o impart cu voi.

 

Ieri seara, in jur de ora 21, in timp ce puneam cumparaturile in masina, o mamica ce impingea un carucior ne tot dadea tarcoale. Era agitata, facea miscari de dute - vino scurte si repezi, ca si cum ar fi facut eforturi sa nu il trezeasca pe bebe, puiul ei dormea atat de frumos si parea chiar mai mare decat Vladut, in timp ce al meu dadea sa sara mereu din caruciorul de cumparaturi direct in cap. Nici nu am apucat sa imi diger bine  gandurile ca o aud soptindu-i ceva sotului meu. Misterul era pe cale sa se limpezeasca. L-am intrebat ce vroia si mi-a raspuns ca cersea.

Gandurile mele legate de linistea copilului care dormea adanc in carucior s-au naruit, privirea mi s-a incetosat brusc, iar cateva noduri au inceput sa mi se inghesuie in gat. Am urmarit-o cu privirea, nu parea ca mai facuse asta pentru ca nu se pricepea deloc, ii era rusine si pentru o clipa am avut senzatia ca plangea. Se plimba ezitant in jurul oamenilor care incarcau masinile, parca pentru a-si face curaj, apoi, dupa ce ii aborda pleca la fel de repede stergandu-se la ochi. Cu o mana mai strangea cosurile pentru cei 50 de bani, insa in tot acest timp nu a dat drumul caruciorului in care dormea copilul nicio secunda. Daca juca teatru inseamna ca era o actrita desavarsita.

Era imbracata bine, insa disperarea pe care am vazut-o in ochii si comportamentul ei m-a facut sa ma gandesc toata noaptea la povestea ei. Oare ce i s-o fi intamplat? Cat de grava era situatia ca sa stea noaptea cu copilul in parcare. Daca ar fi fost cersetoare profesionista ar fi lucrat la program, nu ar fi stat pana noaptea si ar fi avut metode mai eficiente de abordare si convingere. Poate sotul ei e bolnav, poate si-au pierdut casa, poate, poate... Oare de ce nu lasa ziua copilul la gradinita si sa lucreze, chiar si pe salariul minim pe economie, sau poate o face, dar situatia e asa de disperata incat nu are de ales.

 

Ce sarbatori o fi avut micutul din carucior?

 

Toata noaptea m-am intrebat cum as putea sa o ajut. Cum as putea sa il ajut pe copilul ei? De ce nu m-am dus la ea sa ii ascult povestea? De ce nu mi-a trecut prin cap in momentul respectiv sa merg sa vorbesc cu ea? Ce o fi fost in capul meu? Regret nespus de mult!

Sotul meu nu i-a dat nimic, e impotriva cersetoriei si convins ca sunt naiva si multi profita din cauza asta. Eu consider ca si daca am fost pacalita de multe ori, daca am reusit sa ajut macar un on cinstit atunci a meritat efortul. Oricum sunt constienta ca banii mei nu ar fi ajutat-o decat pe moment, de aceea ma tot intrebam ce as putea sa fac sa o ajut pe termen lung.

Ce ar fi trebuit sa fac? Sa anunt politia sa verifice si sa ii ia copilul? Sa il dea in plasament? Nu as face asta niciodata si eu sunt mama, nu as putea sa imi dau copilul, in plus in Romania copiii dati in plasament sunt abuzati frecvent iar la 18 ani ajung pe strazi, ai nimanui.

Ma gandeam ca mi se putea intampla si mie oricand, moare sotul, banca imi ia casa (nu imi permit sa platesc singura rata), daca Doamne fereste m-ar da afara dupa ce m-as intoarce la servici ce as face? Cum m-as descurca? Mi-as cauta altceva, desigur, m-as muta intr-o garsoniera cu chirie si as ramane singura cu 2 copii. Du-i si ia-i de la cresa si respectiv gradinita si cu inca un gram de ghinion reteta-i gata: nu m-as mai putea descurca singura si as ajunge in situatia ei. Mai mult ca sigur ca la cersit nu m-as descurca.

Regret, regret, regret atat de mult ca nu m-am dus la ea sa ii ascult povestea, poate cine stie, impreuna cu voi as fi putut sa o ajut, sau  sa o indrum spre vreo asociatie care poate face asta. Sa fi dat dovada de omenie si nu de egoism? De ce nu mi-am ascultat inima? Mereu o fac.

De fiecare data cand o sa merg la Cora Lujerului o sa o caut cu privirea, in parcare, pe mama care puteam fi eu, sau tu! Sper sa o gasesc, sa mai primesc o sansa! Sunt vinovata de indiferenta, ma simt mica si rea!

 

Desigur, donez si sustin anumite asociatii si proiecte caritabile (atat cat pot) dar e cu totul altceva cand poti actiona chiar tu, sunt rare momentele in care simti ca ai fi putut schimba ceva.

Pana o voi reintalni ,pe ea sau pe altcineva asemenea ei, o sa ma interesez cum e mai bine sa procedez, ce as putea sa fac in asemenea situatii, unde sa o trimit, cum sa o ajut, daca aveti idei, va rog nu ezitati sa imi dati si mie un pont.

Amsterdamul in culorile toamnei

Tanjesc dupa o vacanta in doi, sau macar o escapada de weekend. Au trecut mai bine de 2 ani de la ultima si simt ca avem mre nevoie de asta(si eu si sotul meu): timp impreuna, doar noi doi. Oare mai stim ce sa facem cu el?

 

Visele mele de a servi hanabiramochi (desert imperial japonez: aluat din orez, umplut cu pasta de fasole rosie si invelit in floare de cires) la un picknic perfect, sub ciresii infloriti au fost detronate de ideea unui weekend banal cu mic dejun copios, o dimineata lenesa si o noapte nebuna in oras.

 

Chiar daca primavara pare mai frumoasa in Japonia, indraznesc sa visez si Amsterdamul in culori de toamna, asezonat cu putina nebunie.

 

Desi timpul a trecut, nu a reusit sa ma scuture de vise. Reveria va fi intotdeauna o parte din mine.

 

Puiul meu doarme acum, dar in curand se va trezi, oricat mi-ar fi de greu, trebuie sa ating din nou pamantul cu picioarele. Tocmai s-a clatinat pamantul (la propriu), parca cineva a vrut sa sublinieze ca nu e usor sa il calci zi de zi. Asadar, inapoi cu picioarele pe pamantul care se clatina.

 

Merg sa ma consolez cu un ceai de iasomie si o masca de hidratare pentru fata, e randul vostru sa visati cu ochii deschisi. Citesc cu placere si visele altora :)

 

 

...                                                       sursa fotografiei                                                      ...

Autismul si integrarea in societate

Subiectul pare rasuflat insa va propun o noua abordare. Va invit sa priviti lucrurile dintr-o alta perspectiva, nu din cea de parinti a unor copii sanatosi ci din postura de participant la viata sociala, din postura de om.
 

Nu sunt expert in domeniu, articolul nu se vrea a fi unul stiintific, nu voi vorbi despre simptome si metode de recuperare, e un altfel de articol.
 

Hadeti sa incercam impreuna sa nu privim autismul ca o boala, sa vedem prin ochii unui parinte de copil cu autism. Exista un singur copil perfect pe lumea asta si fiecare mama il are (cu sau fara autism).
 

Vreau sa cunoastem impreuna o alta latura a lor, cea umana, sa ne deschidem mintile si sa ii primim printre noi (sa ii primim cu adevarat). Ei sunt o parte a acestei lumi si cu putin ajutor pot fi mult mai mult: ne sunt vecini, dar ne pot fi si prieteni, putem sa ii indragim nu doar sa ii acceptam, putem si noi mult mai mult!
 

De ce simtim mila si tristete cand ii vedem? Copiii cu autism pot fi fericiti in lumea lor (daca li se ofera dragostea neconditionata de care au nevoie), drama este a parintilor. Mai mult, ei incearca in fiecare zi sa descopere lumea noastra, insa noi cand am incercat sa o descoperim pe a lor?
 

Mila si tristetea nu ii ajuta, din contra, ele ne impiedica sa ii cunoastem, sa le vorbim, sa ne jucam cu ei, nu ne plac aceste sentimente si ne e mai usor sa stam deoparte si sa privim sau sa intoarcem capul spre lucruri care ne fac sa ne simtim bine.
 

Pentru a putea sa ii ajutam cu adevarat sa se integreze trebuie sa ne descotorosim de mila, tristete si frica de contact, fie el vizual sau verbal. Sa incercam sa ii privim pe ei: indivizii si nu boala lor si vom descoperi oameni la fel de minunati ca mine si ca tine, oameni inteligenti, capabili sa iubeasca si sa empatizeze.
 

Mi-a placut foarte mult o prezentare pe care o mamica a tradus-o pentru noi din limba spaniola, mi-am propus de mult timp sa scriu pe tema asta, insa fiind un subiect emotionant abia acum am gasit curajul sa o fac si sper eu, cuvintele potrivite. O sa intelegeti mai bine la ce ma refer daca aruncati un ochi pe prezentarea de care va spuneam.
 

In comentariile ei, Dana spunea asa: “…lumea va intelege mai bine ce inseamna autismul si mai ales sa inteleaga ca nu e o tragedie, ca fiecare dintre noi suntem diferiti si ca toti avem un loc in aceasta lume” “…autismul nu defineste persoana, prefer sa vorbesc despre persoana…”. Mi-am permis sa o citez pentru ca nu as fi putut exprima mai bine esenta spuselor ei.
 

Seninatatea acestei mame m-a frapat, modul in care ea si toate celelalte mamici de copii cu autism isi doresc sa ii vedem pe copiii lor. Mai mult decat orice isi doresc sa ii vedem macar, ar insemna atat de mult.
 

Haideti sa nu intoarcem capul, haideti sa ii cunoastem si sa ne imprietenim!

Filosofii de facebook

M-am tot impiedicat in ultimul timp de zicala asta pe facebook: "If you don't like where you are, move, you are not a tree".

 

Evident ca cei care au dat share sunt tineri si  fara familii. Daca m-ar auzi le-as striga: Fa-o! Fa-o acum!

 

Mi-e dor de perioada in care as fi putut sa iau decizii nechibzuite si sa fac lucruri fara sa gandesc, sa alerg pe marginea unei prapastii fara povara responsabilitatii pe umeri. Imi e dor pentru ca nu am fost nechibzuita atunci cand as fi putut, cand imi era permis. Mi-e dor de libertatea aia neconditionata, de spontaneitate.

 

Daca ati sti de cate ori mi-am zis: "Gata il las pe Vladut cu tati si fug un weekend la mare", dar weekend-urile au trecut si nu m-am putut dezlipi de Vladut, a venit iarna, astept vara urmatoare si uite asa trec si verile. Imi e dor si la gandul ca o sa nasc in mai si o sa mai pierd o vara. 

 

Ideea ar fi sa punem mana si sa facem ceva pentru ca putem, insa de multe ori faptul ca incercam nu este suficient, sau poate nu ne dorim suficient.

 

Cati dintre noi nu ar vrea sa locuiasca pe o plaja mereu insorita, sau poate in inima civilizatiei Luxemburg, Paris sau NY, nu mai e asa simplu nu?

 

Multa lume imi spune: pai daca nu iti place agitatia, aglomeratia si poluarea din Bucuresti muta-te. De-ar fi asa de simplu... Maine sa imi dau si eu si sotul meu demisia, sa ne luam copiii si sa  ne mutam la Sibiu, Timisoara, sau Sighisoara.

 

In primul rand tocmai pentru ca nu suntem copaci nu putem face asta, spre deosebire de copaci, noi avem nevoie si de hrana si copiii nostri la fel. Avem nevoie si de joburi inainte sa ne luam casa in spinare.

 

Nu m-as muta din Romania, nici Bucurestiul nu mi se potriveste, sunt o fata de oras mic.  In orasele mici de la noi  economia e slab dezvoltata, sunt putini angajatori, iar salariile oferite sunt mici.

 

Da, probabil ne-am descurca, asa cum o fac si cei care locuiesc acolo. Deocamdata ma gandesc la copiii mei, sa le ofer lor cat pot mai mult si poate candva, spre apusul vietii o sa imi placa si mie acolo unde sant, poate candva o sa simt si eu ca am prins radacini intr-un loc minunat, cu aer curat, liniste si totusi ne rupt de civilizatie.

 

E adevarat, satisfactiile pe care ti le ofera familia sunt nemasurabile: dragostea, fericirea si libertatea de a fi tu insati (libertatea de a face si spune ceea ce simti fara sa te cenzurezi de dragul celor din jur), nu vreau sa par nerecunoscatoare, pur si simplu mi-e dor de nechibzuinta.

 

M-am regasit pe mine copilul, Vladut m-a invatat cum, dar m-am pierdut pe mine adolescenta.

 

Astept ziua in care voi redeveni pe langa mama, eu cea dinainte, vreau sa fiu ambele !

 

Nu, de fapt, vreau sa fiu toate trei: eu copilul, eu mama si eu adolescenta. Toate ma definesc. Oare astept in zadar?