Tic, tac! A inceput numaratoarea inversa

Tic, tac! Incerc sa ma scutur de oboseala, sa ma transform precum calul lui Harap Alb dintr-o "rapciuga de cal grebanos, durupos si slab" (numai ca slaba nu-s:))) ), in cel mai viguros si frumos armasar din herghelie, e o necesitate.

 

Desi dorm din ce in ce mai mult, viata asta mica de 2900 de grame, ce sta da iasa din gaoace, impreuna cu fatiorul mai mare, ma sleiesc de puteri. Incerc sa imi incarc bateriile, insa niciunul din trucurile mele obisnuite nu isi mai face efectul.

 

Mai am o saptamana sa imi adun puterile, o saptamana de liniste si somn, o saptamana pe care sa o storc de viata ca un vampir, sa sorb odihna pana la ultimul strop.

 

Orice sugestie privind metode de relaxare si revigorare ete binevenita :)

 

Piticul meu infloreste, in timp ce eu ma ofilesc incet, ufff, daca m-ar uda si pe mine cineva, as imboboci din nou. O sa vina si vremea mea, o sa ma stropeasca iar ploaia (in vreo 2-3 ani) si atunci sa vedeti cu ce radacni si tulpina o sa ma mandresc.

 

O perioada o sa fiu doar mama si nimic altceva, o merit si oricum nu o sa mai am energie de irosit cu alte activitati, o sa respir doar pentru copiii mei si sper ca din cand in cand sa imi mai arunce cineva cate o bula de oxigen.

 

Nu imi dau seama daca sunt nerabdatoare pentru bucuria ce ne va umple sufletele tuturor, sau imi doresc sa mai aman putin momentul ca sa imi trag rasuflarea, e un sentiment ciudat, o mixtura de ambele.

 

Astazi am fost la ultima ecografie, Radu (caci asa o sa il cheme pe fratiorul lui Vladut) are 2900 de grame (mai mult cu 400 de grame decat fratele lui). Sunt bucuroasa si avand o greutate mai mare, sper sa nu i se taie rasuflarea, sau sa se invineteasca de fiecare data cand plange, asa cum facea Vladut. Tot ce imi doresc e sa fie sanatos si mancacios!

 

A inceput numaratoarea inversa, au mai ramas 7 zile pana cand viata ce a crescut in mine ma va parasi, pentru a ma imbratisa. Abia astept sa il aud si sa il tin la piept, asa incat sa simta toata caldura si dragostea mea!

 

Te astept dragul meu! Te astepta si tati si fratiorul tau! Hai cu noi acasa!

 

De ce sa mai cumpar jucarii cand avem: scoici, melci si castane?

Copiii pot fi fascinati de orice: privesc, analizeaza, testeaza, descopera si invata. Il urmaream ieri pe Vladut cum sorbea din priviri un melc. Intai i-a studiat exteriorul pana cand s-a simtit confortabil sa il atinga cu un bat, apoi s-a asigurat cu batul ca nu e periculos si l-a atins timid cu degetelul. In manuta avea un termos (geanta lui de cumaraturi) cu un continut modest: 3 castane, cateva scoici pe care le-am cules impreuna de la mare vara trecuta, o pietricica si cateva corcoduse (a.k.a. zarzare).

Doua miscari rapide au fost suficiente si joaca a inceput. Continutul gentutei s-a imprastiat zornaind in jurul melcului si personajele au prins viata. Melcul mergea la cumparaturi, insa spre surprinderea lui, a intampinat cateva obstacole: intai a trebuit sa escaladeze piatra, apoi l-au incercuit scoicile, castanele s-au rostogolit amenintatoare spre el, dar melcul nostru curajos si perseverent a ajuns la destinatie si a fost premiat cu corcoduse.

 

Evident ca l-am ajutat putin la crearea scenariului, insa privindu-l mi-am dat seama ca nu ne-am jucat asa frumos cu niciuna din jucariile lui. Cata bucurie puteau sa ii ofere un melc si cateva obiecte lipsite de viata, maruntisuri ale naturii. Avem oare nevoie de jucarii? Si mai mult, se justifica efortul meu de a-l invata sa numere, formele geometrice, culorile sau literele? Oare nu are toata viata la dispozitie sa invete? De ce ma grabesc? Pentru ca fetita vecinilor de la etajul 1 stie 5 poezii, iar baiatul de peste strada numara singur pana la zece fara sa stie de ce? Sau pentru ca pur si simplu "asa se face"?
 

Mi-am dat seama ca el invata singur, in fiecare zi, lucruri mult mai importante decat poeziile si cifrele mele. Cat de frumoase erau castanele, piatra, scoicile si corcodusele, cat de naturale si placute gesturile lui, sa nu mai vorbim de faptul ca nici nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand am privit cu atentie un melc, cand am tinut unul in palma. Noi adultii suntem jalnici, se intampla atatea lucruri in jurul nostru si nu avem ochi pentru ele, numai cei mici le observa, sunt atenti la tot ce ii inconjoara, la miracolul vietii, pentru ei conteaza!

 

Cand a fost ultima oara cand am privit cerul? Atunci cand mi-a aratat Vladut luna ziua in amiaza mare. Cand am cules o papadie? Atunci cand m-a rugat Vladut sa ii ofer una. Cand am mancat ultima oara corcoduse? Atunci cand Vladut m-a intrebat ce sunt si daca pisica le mananca. Nu tin minte cand am facut toate lucrurile astea inainte sa mi le fi cerut Vladut, cand m-am oprit? Si de ce? Copiii traiesc in adevaratul sens al cuvantului, gusta viata, traiesc prin toate cele 5 simturi.
 

Noi, adultii vedem si cu toate astea mai mult bajbaim, auzim dar nu ascultam, mancam dar nu gustam, mirosim fara sa ne emotionam, atingem fara sa simtim, in realitte copiii sunt cei care ne invata sa traim.
 

Daca stau bine sa ma gandesc, in afara de faptul ca am mici satisfactii rautacioase cand calca tati pe cate o jucarie (dupa o cearta mica), nu le mai gasesc utilitatea. Nu Vlad are nevoie de ele, ci noi. Noi adultii suntem dependenti de jucarii.

Singur in camera - episodul 2

Asa cum am promis iata ca revin cu vesti despre acomodarea lui Vladut in camera cea noua, alt pat si alta saltea. Dupa cateva peripetii cu salteaua, pe care nu are rost sa le mai povestesc si din cauza carora am fost nevoiti sa intrerupem procesul de tranzitie, avem in sfarsit o camera completa si functionala si placerea sa va anuntam ca am incheiat aceasta etapa cu succes.

 

De 2 saptamani Vladut doarme singur in camera, iar dimineata, cand se trezeste vine razand la noi in camera. E o adevarata placere ca primul lucru pe care il vezi dimineata sa fie zambetul puiului tau. O dimineata perfecta ne incarca bateriile in fiecare zi. Mai avem inca de lucrat la partea cu adormitul. Dormim singuri insa nu adormim singuri.

 

In primele 2-3 nopti nu am dormit nici noi nici el prea bine, ma tot striga noaptea (fara sa viseze urat, de faza asta am scapat) doar ca sa verifice daca sunt acolo, in apropiere, gata sa ii vin in ajutor. Mergeam la el de fiecare data si ii raspundeam, dar el dormea la loc (Ma striga ii raspundeam si se culca). Am citit cate ceva despre asta, specialistii numesc asta semnalizare, un fel de "just checking".
In primele 2 nopti facea asta din ora in ora (daca nu ii raspundeam incepea sa planga si se trezea), in a treia noapte a semnalizat de vreo 3-4 ori. Acum mai semnalizeaza o data, maxim de 2 ori, insa nu in fiecare noapte.

 

Trecem in schimb printr-o perioada in care nu vrea sa mearga la nani, nu reusesc sa il culc seara mai repede de 22:30 si doarme pana dimineata la ora 9. Nu face scandal, e de accord sa mearga la nani, dar cand ajunge in  pat se foieste pe toate partile, apoi imi spune: "Nu e bine, mami" si incepe sa isi aranjeze perna, parca nu isi gaseste pozitia (probabil din cauza ca a renuntat la secretul lui de dormit: suptul unui body).

 

Cum am scapat de suptul de body-uri? Noroc choir! Intr-o seara s-a inecat cu body-ul sau cu saliva, cand l-a luat tati in brate sa il puna in pat si a vomat. Atunci i-am explicat ca de la body I s-a intamplat asta, mi l-a mai cerut in serile urmatoare, i l-am dat, dar renunta singur la el cand ii aminteam ce a patit, pana cand nu mi l-a mai cerut deloc.

Ma bucur ca am incheiat etapa asta inainte sa se nasca Radu, sunt programata pe 16 mai pentru cezariana, nu prea ma grabesc, avand in vedere ca stiu deja ce ma asteapta :)) O sa pot raspunde si eu intrebarii care le roade pe toate mamicile cu un singur copil: E mai greu cu 2 copii?

O sa va povestesc cam cat de greu mi-a fost mie, insa probabil o saptamana sau doua nu o sa mai scriu pe blog, va fi perioada de acomodare cu noul program de somn, sau mai bine zis, cu lipsa lui.

 

Poveste trista si regrete in parcare

Au trecut si sarbatorile, sper ca ati avut parte de momente speciale alaturi de persoanele dragi voua, s-au terminat si vacana, prajiturile si vizitele, am revnit la programul normal (nu ca as reusi sa respect unul, dar sunt perseverenta si sper sa ma perfectionez la capitol asta) si iata-ma cu o poveste emotionanta pe care as vrea sa o impart cu voi.

 

Ieri seara, in jur de ora 21, in timp ce puneam cumparaturile in masina, o mamica ce impingea un carucior ne tot dadea tarcoale. Era agitata, facea miscari de dute - vino scurte si repezi, ca si cum ar fi facut eforturi sa nu il trezeasca pe bebe, puiul ei dormea atat de frumos si parea chiar mai mare decat Vladut, in timp ce al meu dadea sa sara mereu din caruciorul de cumparaturi direct in cap. Nici nu am apucat sa imi diger bine  gandurile ca o aud soptindu-i ceva sotului meu. Misterul era pe cale sa se limpezeasca. L-am intrebat ce vroia si mi-a raspuns ca cersea.

Gandurile mele legate de linistea copilului care dormea adanc in carucior s-au naruit, privirea mi s-a incetosat brusc, iar cateva noduri au inceput sa mi se inghesuie in gat. Am urmarit-o cu privirea, nu parea ca mai facuse asta pentru ca nu se pricepea deloc, ii era rusine si pentru o clipa am avut senzatia ca plangea. Se plimba ezitant in jurul oamenilor care incarcau masinile, parca pentru a-si face curaj, apoi, dupa ce ii aborda pleca la fel de repede stergandu-se la ochi. Cu o mana mai strangea cosurile pentru cei 50 de bani, insa in tot acest timp nu a dat drumul caruciorului in care dormea copilul nicio secunda. Daca juca teatru inseamna ca era o actrita desavarsita.

Era imbracata bine, insa disperarea pe care am vazut-o in ochii si comportamentul ei m-a facut sa ma gandesc toata noaptea la povestea ei. Oare ce i s-o fi intamplat? Cat de grava era situatia ca sa stea noaptea cu copilul in parcare. Daca ar fi fost cersetoare profesionista ar fi lucrat la program, nu ar fi stat pana noaptea si ar fi avut metode mai eficiente de abordare si convingere. Poate sotul ei e bolnav, poate si-au pierdut casa, poate, poate... Oare de ce nu lasa ziua copilul la gradinita si sa lucreze, chiar si pe salariul minim pe economie, sau poate o face, dar situatia e asa de disperata incat nu are de ales.

 

Ce sarbatori o fi avut micutul din carucior?

 

Toata noaptea m-am intrebat cum as putea sa o ajut. Cum as putea sa il ajut pe copilul ei? De ce nu m-am dus la ea sa ii ascult povestea? De ce nu mi-a trecut prin cap in momentul respectiv sa merg sa vorbesc cu ea? Ce o fi fost in capul meu? Regret nespus de mult!

Sotul meu nu i-a dat nimic, e impotriva cersetoriei si convins ca sunt naiva si multi profita din cauza asta. Eu consider ca si daca am fost pacalita de multe ori, daca am reusit sa ajut macar un on cinstit atunci a meritat efortul. Oricum sunt constienta ca banii mei nu ar fi ajutat-o decat pe moment, de aceea ma tot intrebam ce as putea sa fac sa o ajut pe termen lung.

Ce ar fi trebuit sa fac? Sa anunt politia sa verifice si sa ii ia copilul? Sa il dea in plasament? Nu as face asta niciodata si eu sunt mama, nu as putea sa imi dau copilul, in plus in Romania copiii dati in plasament sunt abuzati frecvent iar la 18 ani ajung pe strazi, ai nimanui.

Ma gandeam ca mi se putea intampla si mie oricand, moare sotul, banca imi ia casa (nu imi permit sa platesc singura rata), daca Doamne fereste m-ar da afara dupa ce m-as intoarce la servici ce as face? Cum m-as descurca? Mi-as cauta altceva, desigur, m-as muta intr-o garsoniera cu chirie si as ramane singura cu 2 copii. Du-i si ia-i de la cresa si respectiv gradinita si cu inca un gram de ghinion reteta-i gata: nu m-as mai putea descurca singura si as ajunge in situatia ei. Mai mult ca sigur ca la cersit nu m-as descurca.

Regret, regret, regret atat de mult ca nu m-am dus la ea sa ii ascult povestea, poate cine stie, impreuna cu voi as fi putut sa o ajut, sau  sa o indrum spre vreo asociatie care poate face asta. Sa fi dat dovada de omenie si nu de egoism? De ce nu mi-am ascultat inima? Mereu o fac.

De fiecare data cand o sa merg la Cora Lujerului o sa o caut cu privirea, in parcare, pe mama care puteam fi eu, sau tu! Sper sa o gasesc, sa mai primesc o sansa! Sunt vinovata de indiferenta, ma simt mica si rea!

 

Desigur, donez si sustin anumite asociatii si proiecte caritabile (atat cat pot) dar e cu totul altceva cand poti actiona chiar tu, sunt rare momentele in care simti ca ai fi putut schimba ceva.

Pana o voi reintalni ,pe ea sau pe altcineva asemenea ei, o sa ma interesez cum e mai bine sa procedez, ce as putea sa fac in asemenea situatii, unde sa o trimit, cum sa o ajut, daca aveti idei, va rog nu ezitati sa imi dati si mie un pont.

Pocoyo si primele wall art-uri

Si pentru ca v-am povestit de masinuta spatiala nazdravana (tutitu), tin sa va informez ca Vladut a facut o noua descoperire, de data aceasta singurel: Pocoyo.
 

Mititel, vessel si inventiv, Pocoyo le prezinta prichindeilor, alaturi de prietenii sai elefantul si ratusca o multime de activitati imbogatite de ingredientul secret: imaginarul. Copiii pot descoperi o lume magica si atractiva, plina de aventuri.
 

Invatam imreuna: culorile, numerele, informatii despre mediul inconjurator (ieri Pocoyo ne-a invatat ca omida se transforma in fluture).
 

Ooooof, ce ne mai plac desenele.

In curand as vrea sa ii prezint acuarelele, nu stiu daca nu e prea mic, la capitolul markere "lavabile" ne-am descurcat binisor, au aparut primele desene pe pereti.

Aveti mai jos un avion (ignorati umbra daca se poate :)) .

Iar aici o masinuta.

Ultima nu a vrut sa imi spuna ce reprezinta :)

 

Iar pentru incheiere o provocare: voi stiti ce e in imaginea de mai jos? Va dau un indiciu: se mananca! Sunt e-urile copilariei noastre, asta pe langa guma turbo, sucul de "fructe" de la tec si jeleurile mov cu gust de strugure :))  Cum se numeste desertul din imagine ?  Tin sa mentionez ca se mai gaseste inca in magazine si inclusiv ambalajul e acelasi.

Tranzitia in pat mare, singur in camera - episodul 1

Pe principiul socoteala de acasa nu seamana cu potriveala din targ, am aranjat camera bebeluslui, insa la recomandarea pediatrei i-am mutat patutul cu noi in camera iar cele 3 luni au devenit intre timp 2 ani.

 

Cum am reusit sa trag de timp 2 ani nu pot sa imi dau seama si cred ca despartirea asta o simtim mai mult noi decat el. Initial l-am pastrat in camera cu noi din comoditate, in special din cauza navetei de noapte pentru alaptat, sughitat, trezit, tulburari de somn etc. Vladut e pregatit, stiu asta de mult, dar cand imi propuneam sa il mut in camera lui ba mi se imbolnavea si se trezea din ora in ora, ba nu stiu ce se mai intamla, tot timpul era ceva si anulam operatiunea. Cred pana la urma ca noi nu eram pregatiti nu el.

 

Cu mine in pat nu a dormit, acum nici nu ii place, mai cere in pat, il iau si incepe sa se foiasca, nu adoarme, atunci ii explic: "Uite mami, vezi nu e bine cu mami si tati in pat, e mai bine la tine in patut, acolo ai loc mai mult si nu te deranjaza nimeni", apoi fac o pauza si il intreb: "Vrei sa te asez inapoi in patutul tau" si imi raspunde sec: "Da". Daca il las pe el sa simta ca alegerea a fost a lui, atunci e ok, nu protesteaza, e multumit ca poate face ce vrea el.

 

Si pana la urma care e varsta potrivita pentru a muta copilul singur in camera? si care varsta potrivita pentru a muta copilul din patut in pat normal?

 

Am citit o gramada de articole pe tema asta si spuneau ba ca la 3 luni ba ca de la inceput, ba ca nu e bine sa muti copilul inainte de 3 ani in pat normal. Adevarul e ca eu nu cred in retete universal valabile, metoda minune care se potriveste tuturor copiilor si parintilor. E important ca atat bebe, cat si parintii sa fie pregatiti si odata ce a inceput tranztia, sa nu se revina la vechiurile obiceiuri.

 

Cat despre varsta la care copiii sunt pregatiti si durata de timp care le trebuie adultilor ca sa poata lua aceasta initiativa in mod confortabil si fara stress, cred ca difera de la un copil la altul, de la un parinte la altul si de la o familie la alta. La fel si metoda. Din cauza asta nici nu incerc sa va spun cum sa faceti, o sa va spun cum a fost la noi, poate va foloseste, insa nu e neaparat ca vi se si potriveste sau ca o sa functioneze.

 

Ca sa il familiarizez totusi cu camera lui, i-am pus un patut si acolo, unde dormea ziua. Eu cred ca a ajutat, in felul asta l-am obisnuit sa doarma si in camera respectiva si sa nu simta ca a fost "parasutat" intr-un pat si o camera straina.

 

Astazi a venit si patutul mult asteptat, am pregatit terenul inainte, i-am vorbit mult despre patul cel nou, mare si frumos pe care o sa il primeasca si ca cel vechi si mic i-l dam fratiorului cand se va naste. Sincer nu mi-a venit sa cred cat de bine a reactionat. Cand a vazt patul s-a urcat in el si nu mai vroia sa se dea jos. Zicea intr-una "Patul lui Vladut"apoi arata cu degetul la patut: "Ala a lui frate-tau".

 

Bineinteles ca am avut si o surpriza neplacuta: salteaua pe care am comandat-o a fost masurata gresit si era cu 10 cm mai scurta, asa ca mai asteptam inca vreo 2 saptamani salteaua. Patul a venit cu o saltea de vreo 7 cm din burete si vreau sa va spun ca Vladut seara a inceput sa planga ca vrea sa doarma in patul nou, asa ca i-am facut patul si l-am lasat sa doarma pe salteaua aia proasta, nu am vrut sa descurajez copilul.

 

In prima noapte am dormit cu el in camera pe jos, sa nu se simta chiar abandonat, dar cred ca si asta am facut-o tot pentru ca intr-un fel simteam ca il abandonez eu daca il las singur din prima noapte (el nu cred ca ar fi simtit).

 

Vladut nu inceteaza sa ma surprinda, aveam pregatita o strategie intrega de ademenire in patul nou, tot felul de metode pe care nici nu a trebuit sa le folosesc. De regula e foarte reticent la tot ce e nou, ii e frica de necunoscut, ma asteptam sa respinga patul multa vreme (nopti nedormite, plansete, crize si santaje emotionale), in niciun caz sa nu se mai dezlipeasca de el.

 

 

Sper doar ca nu a fost un singur episod cu final fericit, asteptam ca intreaga serie sa se termine cu bine :)

 

O sa revin peste cateva zile cu un episod 2, sa va mai povestesc cum au evoluat lucrurile. 

 

Am pus mai jos o imagine cu modelul de pat, sursa fotogafiei: marcoshop (mi s-a parut ca cei de la marcoshop au preturi decente si lucruri frumoase si au fost si seriosi, eu ii recomand)

 

 

 

Copiii spun lucruri trasnite, in somn.

Nu stiu daca sa imi fac griji, dar de o luna Vladut a inceput sa vorbeasca in somn. Initial am crezut ca se trezeste pentru ca era foarte agitat si plangea (cam o data sau de doua ori pe noapte), apoi mi-am dat seama ca nu era tocmai treaz cand facea asta.
 

Nu cred ca e o coincidenta faptul ca de cand a inceput sa aiba somnul agitat, au inceput si afirmarile lui de personalitate (clasicul “nu vrei” la orice ii propun, insotit de scurte crize cu tipete daca insist).
 

Stiu ca asa incep copiii sa se manifeste in momentul in care inteleg ca si ei pot sa se afirme, dar parca vorbitul asta cu plans in somn e un pic prea mult. Cu prima ocazie o sa vorbesc si cu pediatra sa vad ce parere are, recunosc ca nu am inceput inca sa fac sapaturi pe tema asta, dar in ultimul timp epoca vitezei nu m-a ocolit nici pe mine, in ciuda sangelui meu de ardeleanca.
 

Intr-o noapte a inceput sa se zvarcoleasca in pat, se dadea cu fundul de saltea si tipa:
 

El: - Nu!!! Nu vrei!!! Mami nuuu!

Eu: - Ce e mami? Ce s-a intamplat? Te doare ceva?

El: - Mami vrei mar!

Eu: - Da  mami, uite maru’

El: - Nu, mami nu! Celalalt mar!

Eu: - Bine mami, uite celalalt mar.
 

Si gata, asta a fost tot, s-a linistit si a dormit mai departe. Evident ca nu exista niciun mar, iar dialogul s-a desfasurat in timp ce fiecare era la el in pat.
 

Sau, azinoapte:

El: - Scoate picioru'!

Eu: - Gata mami, l-am scos!

El: - Nu ala! Celalalt picior scoate!
 

Apoi, spre dimineata:

El: - Mami vrei pantaloni

Eu: - Ai pijama

El: - Nu pijama, pantaloni vrei!

Eu: - Ai pantaloni pe tine, am gresit eu.

El: - Nu vrei pantaloni!

Eu: - Da ce vrei mami?

Liniste.
 

Nu cred ca e stresat, nu are de ce si nici nu au intervinit schimbari majore in programul sau obiceiurile noastre, totul a inceput cam cu o luna inainte sa implinim 2 ani.

Semnele de mama. Petele au farmecul lor.

Lui Vladut primele semne i-au aparut in jurul varstei de 2-3 luni. Tin minte ca m-am speriat, nu stiam ce sunt. Exclusesem din start posibilitatea semnelor de mama pentru ca nu stiam ca pot aparea si mai tarziu, credeam ca e o ciuperca pentru ca ii aparuse prima data o pata alba pe fundulet apoi au inceput sa se inmulteasca si erau de diferite forme si culori.

 

Am ajuns la dermatolog. In timp ce ii analiza fiecare semn in parte inima mea se facuse cat un purice, insa unul neobisnuit de puternic, pentru ca in acelasi timp tinea cu tot dinadinsul sa imi sara din piept. De fiecare data cand plimba lupa si lampa peste semne, dermatologul scotea cate un “IHI” sau “AHA” grav, iar mie mi se taia respiratia. Palmele imi transpirasera si asteptam verdictul.

 

Doctorul se ridica si imi spune ca pata alba e un nev acromic si ca mai are unul mai mic pe manuta stanga. Petele de pe manuta dreapta si obraz sunt pete café au lait iar cea de pe partea interoara a cotului o alunita.

 

Bun, acum ce-i ala un nev acromic? E periculos? Pana la urma a afisat un zambet larg si ne-a explicat ca de fapt e vorba de semne de mama, sau din nastere si ca asa e pigmentatia lui in zonele respective, sa stau linistita si sa ii ofer dragostea mea in continuare.

 

Linistita ca nu e ciuperca sau vreo boala de piele, ajunsa acasa l-am dezbracat pe bebe in funduletul gol si l-am asezat pe burtica (era vara), apoi am facut cunostinta cu fiecare semn in parte, fiecaruia i-am atribuit cate o povestioara (pe fundulet l-a atins zana cu bagheta cand s-a nascut, sa il recunoasca necazurile si sa se fereasca din calea lui, pe manuta l-a sarutat soarele, iar pe obrajor luna), le-am mangaiat si sarutat pe fiecare in parte, apoi dezmierdarea semnelor a devenit un ritual. Imi sunt dragi.

 

Baietelul meu nu e perfect, e unic! Asa le spuneam mamicilor ingrijorate ca aspectul fizic al copiilor lor ar putea avea de suferit din cauza semnelor din nastere. Defectele dau farmec oricarui lucru. Nu v-ati trezit niciodata studiind o pata pe o fotografie, sau un perete? Sau o crapatura intr-o sticla? Un nod intr-o masa de lemn sau o ruptura intr-o panza de paianjen?

 

Si eu am semne din nastere. Mama imi spunea seara inainte de culcare ca semnul de pe umarul stang reprezinta soarele, iar cel de pe umarul drept reprezinta luna. Mi-au placut intotdeauna semnele mele, chiar si in perioada adolescentei si le spuneam tuturor mandra ca ele reprezinta soarele si luna, ziua si noaptea, echilbrul.

 

Petele si semnele au farmecul lor, ele pot fi indragite de cei mici, in functie de cum le prezentam, asa incat ele sa fie percepute ca un lucru bun, nu o ciudatenie.

Micul bandit

Ieri seara:

 

            -Tu ce esti fetita, sau baietel?

            - Baietel
            - Si mami ce e?
            - Fetita
            - Si tati?
            - Baietel
            - Dar Simona ce e?

Sta el, se gandeste parca un pic incurcat, apoi foarte vesel si spontan raspunde:

            - Fotomodel!

Simona e bona, se pare ca totusi il invata cate ceva :)))

 

In fiecare dimineata ceasul meu desteptator ma trezeste cu precizie la ora 08:30:

-          Mami, mami! Trezeste, mami! Mami n-auzi?

Buimacita de somn ii spun ca nu pot sa il ridic pentru ca nu imi da voie doctorul dar ca o sa il chem pe bunicu’ sa il ia din patut. Ce credeti ca face micul meu bandit?
 

Cand a auzit usa de la dormitor deschizandu-se, s-a trantit repede inapoi in patut si s-a prefacut ca doarme. Bunicul se uita mirat la mine si imi spune:

-          Cum sa il iau? Baiatul doarme

Ma ridic si spun:

-          Hai, vii langa mama in pat? Bunicul doar te ia si te aduce la mama.

Sa vezi si sa nu crezi, in mai putin de 5 secunde baiatul meu se agata de gatul bunicului, pregatit pentru giugiuleala de dimineata.
 

Cand i-am simtit manutele mici si moi pe obraji si m-a invadat mirosul de bebelus m-am topit toata. Cata fericire poate sa aduca un copil! Si cata dragoste sa daruiasca!
 

E smecher, timid, intelligent, galagios, face numai prostii: strica, murdareste, sparge, demoleaza, imprastie, imi poarta margelele si pantofii, imi ascunde cheile, e mofturos, lipicios, incapatanat, cateodata obraznic, are 2 ani, nu e copilul perfect, dar e perfect pentru mine!
 

 

Iar pentru voi, mamici de banditi si printese: puteti castiga un carucior, babycomfort a lansat un concurs nou, puteti participa la concurs aici .