Implinim 2 ani, nu stiu cum am ajuns aici, dar timpul a trecut si baiatul
meu e mare. De cateva zile ne confruntam cu ceva nou, inca nu
prea stiu cum sa ii fac fata.
Vladut e genul de copil care si-a impartit totdeauna jucariile cu alti
copii, care ofera jucaria lui altui copil chiar daca nu mai are alta, mancarea
la fel (fara sa il fi invatat eu, pur si simplu asa e el), tocmai de aceea
primele lui crize de independenta m-au luat prin surprindere. Initial m-am speriat, am crezut ca are ceva,
ca l-a fortat bona sa faca ceva ce nu vrea, sau ca s-a speriat de ceva, dar
crizele se inmulteau, motivul era intotdeauna diferit insa manifestarea
aceeasi: “nu vrei!”
Mai tineti minte povestea “fetita care l-a luat pe nu in brate” ? Cam acolo
suntem si noi.
Nu vrea sa ii schimb pampersul, nu mai vrea sa stea pe olita, nu vrea sa il
spal la fund, sa faca baie sau sa ma lase sa il imbrac si activitatile par sa
se inmulteasca.
Intotdeauna debuteaza cu un “Nu vrei!” hotarat, apoi rastit si daca incerc sa
il imbrac cu forta incepe sa tipe, sa planga si sa se tavaleasca, oricum nu
reusesc pentru ca nu sta. Mi-e practic imposibil sa il oblig sa faca ceva ce nu
vrea. Daca il las in pace se calmeaza. I-am explicat frumos ca daca nu face la
olita si nu ma lasa sa il schimb i se inroseste funduletul si il ustura, il
intrebam: “Vrei sa te usture funduletul”, el:”Nu”, eu: “Atunci hai sa ne
imbracam, uite, imbraca-te tu singur” el:”Nu vrei!”.
Singura metoda care pare sa functioneze este cea cu distrasul atentiei, ii
dau o jucarie in timp ce il imbrac, dar nu imi iese de fiecare data si am
senzatia ca in felul asta nu rezolv problema ci o ocolesc.
Am citit decateva articole pe tema asta si majoritatea spuneau acelasi lucru: nu
ceda, lasa-l sa planga, dar in cazul nostru nu prea am cum, pentru ca el se
opreste daca e lasat in pace. Ce sa fac sa il leg de olita? Cum sa ii arat ca
el trebuie sa ma asculte pe mine si nu invers? Pana la urma tot se
imbraca (dar asta dupa o jumatate de ora de stat infundul gol).
De obicei ii spun: am inteles, nu vrei sa te imbrac, dar tu ce vrei? De cele
mai multe ori nu imi raspunde, insa cateodata imi spune: “vrei fundu gol”.
Tot citind am inteles ca e o varsta dificila, incepe sa i se contureze
propriul eu, sa isi dea seama ca poate sa faca anumite lucruri, incepe sa se
afirme. Mi-a placut foarte mult un articol al doamnei psiholog Eva Pirosca, pe
care vi-l recomand:Parintii copilului care l-a luat pe nu in brate: ce sa faca?
Bun, acum stiu ca e normal, asa ca imi pun neuronii la contributie si caut
cea mai buna abordare. Brusc imi vine in minte o intamplare de astazi
dimineata: Vladut s-a dus ata la dulap sa traga afara hainele lui tati si tati
s-a rastit la el si i-a spus ca nu e voie (inainte sa le atinga), derulez
evenimentele din ultima saptamana si realizez ca: “nu e voie sa te urci acolo,
nu sari pe canapea, nu e voie sa versi apa pe jos, nu e voie la sertare, nu e
voie, nu face aia, tot timpul ”nu”.
Pai daca mami si tati spun mereu nu, iar eu am crescut, eu, copilul, de ce
sa nu fac la fel? De ce sa fac ce vor ei cand pot sa spun si eu nu?
Incepand de astazi m-am hotarat sa il trimit pe “nu” in vacanta. E mai greu
decat pare, dar nu imposibil. In loc de “nu e voie la sertar ca o sa te lovesti”
o sa incerc variant fara negatie “o sa iti prinzi degetelele daca te joci acolo”
sau “hai mai bine sa ne jucam cu kitty”. Un lucru e cert: domnul “nu” isi va
lua o vacanta lunga!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu