Tic, tac! A inceput numaratoarea inversa

Tic, tac! Incerc sa ma scutur de oboseala, sa ma transform precum calul lui Harap Alb dintr-o "rapciuga de cal grebanos, durupos si slab" (numai ca slaba nu-s:))) ), in cel mai viguros si frumos armasar din herghelie, e o necesitate.

 

Desi dorm din ce in ce mai mult, viata asta mica de 2900 de grame, ce sta da iasa din gaoace, impreuna cu fatiorul mai mare, ma sleiesc de puteri. Incerc sa imi incarc bateriile, insa niciunul din trucurile mele obisnuite nu isi mai face efectul.

 

Mai am o saptamana sa imi adun puterile, o saptamana de liniste si somn, o saptamana pe care sa o storc de viata ca un vampir, sa sorb odihna pana la ultimul strop.

 

Orice sugestie privind metode de relaxare si revigorare ete binevenita :)

 

Piticul meu infloreste, in timp ce eu ma ofilesc incet, ufff, daca m-ar uda si pe mine cineva, as imboboci din nou. O sa vina si vremea mea, o sa ma stropeasca iar ploaia (in vreo 2-3 ani) si atunci sa vedeti cu ce radacni si tulpina o sa ma mandresc.

 

O perioada o sa fiu doar mama si nimic altceva, o merit si oricum nu o sa mai am energie de irosit cu alte activitati, o sa respir doar pentru copiii mei si sper ca din cand in cand sa imi mai arunce cineva cate o bula de oxigen.

 

Nu imi dau seama daca sunt nerabdatoare pentru bucuria ce ne va umple sufletele tuturor, sau imi doresc sa mai aman putin momentul ca sa imi trag rasuflarea, e un sentiment ciudat, o mixtura de ambele.

 

Astazi am fost la ultima ecografie, Radu (caci asa o sa il cheme pe fratiorul lui Vladut) are 2900 de grame (mai mult cu 400 de grame decat fratele lui). Sunt bucuroasa si avand o greutate mai mare, sper sa nu i se taie rasuflarea, sau sa se invineteasca de fiecare data cand plange, asa cum facea Vladut. Tot ce imi doresc e sa fie sanatos si mancacios!

 

A inceput numaratoarea inversa, au mai ramas 7 zile pana cand viata ce a crescut in mine ma va parasi, pentru a ma imbratisa. Abia astept sa il aud si sa il tin la piept, asa incat sa simta toata caldura si dragostea mea!

 

Te astept dragul meu! Te astepta si tati si fratiorul tau! Hai cu noi acasa!

 

Top 3 defecte pe care Vladut le are de la mine :(

Nu stiu daca "defecte" e neaparat cuvantul potrivit, de fapt sunt sigura ca nu e, dar nu am gasit altul mai bun cu care sa il inlocuiesc. La pachet cu perpetuarea speciei vine si perpetuarea defectelor, spun asta pentru ca bagajul genetic cu care pornim la drum este burdusit atat de lucruri care ne vor face viata mai usoara, cat si de lucruri care pacra o ingreuneaza, lucruri care ne predispun la repetarea "greselilor" parintilor nostri si implicit, care ii predispun pe copiii nostri la repetarea greselilor noastre.

 

Am pus intre ghilimele cuvantul "greseli" pentru ca viata nu este un calcul mathematic, pentru mine nu exista greseli ci doar alegeri si rezultate. Nu de putine ori m-am surprins gandindu-ma inutil cum sa il ajut pe Vladut sa nu faca la fel ca mine sau cum sa il "corectez" sa nu fie ca mine, e o pierdere de timp. In schimb, o sa ii prezint si cultiv toate valorile pe care le cunosc si o sa il las pe el sa faca propriile alegeri cu valorile pe care le-a dobandit, iar daca va face aceleasi greseli ca si mine, vor fi altele noi, vor fi greselile lui (are si el dreptul sa gresasca), rezultatul propriilor actiuni, in fond suntem indivizi diferiti si trebuie sa isi traiasca viata, nu sa o traiesc eu in locul lui. O sa ii accord libertatea de care are nevoie.
 

Observandu-l pe Vladut mi-am dat seama ca face anumite lucruri exact asa cum faceam si eu cand eram mica. Majoritatea lucrurilor le-a invatat singur, de frica sa nu gresasca in fata mea, sau a altor persoane. Prima oara s-a ridicat in picioruse cand eram cu spatele, apoi se ridica doar cand ieseam  afara din camera, asta pana cand a capatat siguranta si a inceput sa "se dea mare" cu ce stie sa faca. La fel a facut si cu: primii pasi, urcatul si coboratul scarilor, saritul, lovitul mingei, recitatul poeziilor (le repeta in soapta, singur, pana cand se asigura ca le stie si abea apoi le spune, le invata singur, chiar daca are doar 2 ani).

 

Am facut si un mic experiment. Intr-o zi incercam sa il invat sa se dea jos din patut prin gaurica cu fermoar de la capat. Era ca un animalut care nu vroia sa iasa din cusca. Tati ii tot explica cum sa faca, dar el nimic, se apropia de iesire si apoi fugea in capatul celalalt. Tati insista. Mi-a venit o idee. I-am explicat lui tati ce credeam eu (ca nu vroia sa incerce prima oara in fata noastra ceva ce nu era sigur ca ii va reusi, iar tati insistand sa il ajute, nu facea altceva decat sa puna presiune, sa ridice miza) asa ca l-am rugat sa iasa putin din camera, apoi m-am uitat la Vladut si i-am spus: "Uite, mami isi pune mainile la ochi si nu mai vede nimic" si m-am prefacut ca imi acopar ochii, apoi am zis: "Nu mai vad nimic, Vlad esti acolo?". In mai putin de 30 de secunde Vladut a iesit din patut si dupa ce a reusit mi-a zis "Mami uite, a iesit prin gaurica". Apoi, m-a mai pus de cateva ori sa imi acopar ochii, dupa care au inceput si demonstratiile, l-am chemat si pe tati si a facut un adevarat spectacol si in fata lui. Toata ziua a intrat si a iesit prin gaurica, fericit nevoie mare.

 

Tin minte o intamplare de cand aveam 7 ani, m-am trezit intr-o dimineata devreme de tot, inainte sa se trezeasca toata lumea, special ca sa invat sa merg pe bicicleta, fara sa ma vada nimeni si fara "ajutorul" lui tata, care mie nu imi parea a ajutor ci a presiune. Imi amintesc foarte bine ca m-am chinuit sa iau bicicleta, nici nu stiu cum am reusit fara sa imi cada in cap, locul ei era undeva sus si nu ajungeam la ea decat daca ma ridicam pe varfuri. Daca inchid ochii si acum pot simti relaxarea si usurarea pe care am trait-o cand nu mai era tata in spatele meu, ma simteam libera si usoara, simteam ca pot face orice atunci cand nu sunt privita.

 

Si dintre toate defectele mele, tocmai pe asta a trebuit sa il dobandeasca si Vlad, tocmai pe cel din cauza caruia mi s-a parut ca am pierdut multe oportunitati in viata, tocmai pe singurul care m-a facut sa imi para viata mai grea decat este de fapt: lipsa de incredere in sine, sub presiunea privitorului. Am o gramada, de ce nu puteai si tu, Vladut, sa iti alegi altul in locul acestuia?

 

Asadar, iata topul celor mai regretate 3 defecte pe care le are de la mine:

 

1. Lipsa de incredere in sine, sub presiunea privitorului,

2. Tendinta initiala de a refuza orice i se propune (revine asupra deciziei, isa initial totul e NU),

3. Un tic enervant (isi racaie cu unghiutele degetele si isi face pielite pe marginile ungiilor, pe care apoi le smulge).

 

De la tati are nervisorii si spiritul critc "Nu asa mami, nu e bine", lucrurile trebuie sa fie asezate sau facute intr-un anumit fel ca sa fie el multumit, dar astea nu ma deranjaza pentru ca nu le are de la mine, ma simt oarecum vinovata pentru clasamentul Top 3.

 

In plus, nu am scapat nici eu complet de ele, cum as putea sa il ajut pe Vladut daca nici eu nu stiu cum sa fac asta?

Amsterdamul in culorile toamnei

Tanjesc dupa o vacanta in doi, sau macar o escapada de weekend. Au trecut mai bine de 2 ani de la ultima si simt ca avem mre nevoie de asta(si eu si sotul meu): timp impreuna, doar noi doi. Oare mai stim ce sa facem cu el?

 

Visele mele de a servi hanabiramochi (desert imperial japonez: aluat din orez, umplut cu pasta de fasole rosie si invelit in floare de cires) la un picknic perfect, sub ciresii infloriti au fost detronate de ideea unui weekend banal cu mic dejun copios, o dimineata lenesa si o noapte nebuna in oras.

 

Chiar daca primavara pare mai frumoasa in Japonia, indraznesc sa visez si Amsterdamul in culori de toamna, asezonat cu putina nebunie.

 

Desi timpul a trecut, nu a reusit sa ma scuture de vise. Reveria va fi intotdeauna o parte din mine.

 

Puiul meu doarme acum, dar in curand se va trezi, oricat mi-ar fi de greu, trebuie sa ating din nou pamantul cu picioarele. Tocmai s-a clatinat pamantul (la propriu), parca cineva a vrut sa sublinieze ca nu e usor sa il calci zi de zi. Asadar, inapoi cu picioarele pe pamantul care se clatina.

 

Merg sa ma consolez cu un ceai de iasomie si o masca de hidratare pentru fata, e randul vostru sa visati cu ochii deschisi. Citesc cu placere si visele altora :)

 

 

...                                                       sursa fotografiei                                                      ...

Autismul si integrarea in societate

Subiectul pare rasuflat insa va propun o noua abordare. Va invit sa priviti lucrurile dintr-o alta perspectiva, nu din cea de parinti a unor copii sanatosi ci din postura de participant la viata sociala, din postura de om.
 

Nu sunt expert in domeniu, articolul nu se vrea a fi unul stiintific, nu voi vorbi despre simptome si metode de recuperare, e un altfel de articol.
 

Hadeti sa incercam impreuna sa nu privim autismul ca o boala, sa vedem prin ochii unui parinte de copil cu autism. Exista un singur copil perfect pe lumea asta si fiecare mama il are (cu sau fara autism).
 

Vreau sa cunoastem impreuna o alta latura a lor, cea umana, sa ne deschidem mintile si sa ii primim printre noi (sa ii primim cu adevarat). Ei sunt o parte a acestei lumi si cu putin ajutor pot fi mult mai mult: ne sunt vecini, dar ne pot fi si prieteni, putem sa ii indragim nu doar sa ii acceptam, putem si noi mult mai mult!
 

De ce simtim mila si tristete cand ii vedem? Copiii cu autism pot fi fericiti in lumea lor (daca li se ofera dragostea neconditionata de care au nevoie), drama este a parintilor. Mai mult, ei incearca in fiecare zi sa descopere lumea noastra, insa noi cand am incercat sa o descoperim pe a lor?
 

Mila si tristetea nu ii ajuta, din contra, ele ne impiedica sa ii cunoastem, sa le vorbim, sa ne jucam cu ei, nu ne plac aceste sentimente si ne e mai usor sa stam deoparte si sa privim sau sa intoarcem capul spre lucruri care ne fac sa ne simtim bine.
 

Pentru a putea sa ii ajutam cu adevarat sa se integreze trebuie sa ne descotorosim de mila, tristete si frica de contact, fie el vizual sau verbal. Sa incercam sa ii privim pe ei: indivizii si nu boala lor si vom descoperi oameni la fel de minunati ca mine si ca tine, oameni inteligenti, capabili sa iubeasca si sa empatizeze.
 

Mi-a placut foarte mult o prezentare pe care o mamica a tradus-o pentru noi din limba spaniola, mi-am propus de mult timp sa scriu pe tema asta, insa fiind un subiect emotionant abia acum am gasit curajul sa o fac si sper eu, cuvintele potrivite. O sa intelegeti mai bine la ce ma refer daca aruncati un ochi pe prezentarea de care va spuneam.
 

In comentariile ei, Dana spunea asa: “…lumea va intelege mai bine ce inseamna autismul si mai ales sa inteleaga ca nu e o tragedie, ca fiecare dintre noi suntem diferiti si ca toti avem un loc in aceasta lume” “…autismul nu defineste persoana, prefer sa vorbesc despre persoana…”. Mi-am permis sa o citez pentru ca nu as fi putut exprima mai bine esenta spuselor ei.
 

Seninatatea acestei mame m-a frapat, modul in care ea si toate celelalte mamici de copii cu autism isi doresc sa ii vedem pe copiii lor. Mai mult decat orice isi doresc sa ii vedem macar, ar insemna atat de mult.
 

Haideti sa nu intoarcem capul, haideti sa ii cunoastem si sa ne imprietenim!

Filosofii de facebook

M-am tot impiedicat in ultimul timp de zicala asta pe facebook: "If you don't like where you are, move, you are not a tree".

 

Evident ca cei care au dat share sunt tineri si  fara familii. Daca m-ar auzi le-as striga: Fa-o! Fa-o acum!

 

Mi-e dor de perioada in care as fi putut sa iau decizii nechibzuite si sa fac lucruri fara sa gandesc, sa alerg pe marginea unei prapastii fara povara responsabilitatii pe umeri. Imi e dor pentru ca nu am fost nechibzuita atunci cand as fi putut, cand imi era permis. Mi-e dor de libertatea aia neconditionata, de spontaneitate.

 

Daca ati sti de cate ori mi-am zis: "Gata il las pe Vladut cu tati si fug un weekend la mare", dar weekend-urile au trecut si nu m-am putut dezlipi de Vladut, a venit iarna, astept vara urmatoare si uite asa trec si verile. Imi e dor si la gandul ca o sa nasc in mai si o sa mai pierd o vara. 

 

Ideea ar fi sa punem mana si sa facem ceva pentru ca putem, insa de multe ori faptul ca incercam nu este suficient, sau poate nu ne dorim suficient.

 

Cati dintre noi nu ar vrea sa locuiasca pe o plaja mereu insorita, sau poate in inima civilizatiei Luxemburg, Paris sau NY, nu mai e asa simplu nu?

 

Multa lume imi spune: pai daca nu iti place agitatia, aglomeratia si poluarea din Bucuresti muta-te. De-ar fi asa de simplu... Maine sa imi dau si eu si sotul meu demisia, sa ne luam copiii si sa  ne mutam la Sibiu, Timisoara, sau Sighisoara.

 

In primul rand tocmai pentru ca nu suntem copaci nu putem face asta, spre deosebire de copaci, noi avem nevoie si de hrana si copiii nostri la fel. Avem nevoie si de joburi inainte sa ne luam casa in spinare.

 

Nu m-as muta din Romania, nici Bucurestiul nu mi se potriveste, sunt o fata de oras mic.  In orasele mici de la noi  economia e slab dezvoltata, sunt putini angajatori, iar salariile oferite sunt mici.

 

Da, probabil ne-am descurca, asa cum o fac si cei care locuiesc acolo. Deocamdata ma gandesc la copiii mei, sa le ofer lor cat pot mai mult si poate candva, spre apusul vietii o sa imi placa si mie acolo unde sant, poate candva o sa simt si eu ca am prins radacini intr-un loc minunat, cu aer curat, liniste si totusi ne rupt de civilizatie.

 

E adevarat, satisfactiile pe care ti le ofera familia sunt nemasurabile: dragostea, fericirea si libertatea de a fi tu insati (libertatea de a face si spune ceea ce simti fara sa te cenzurezi de dragul celor din jur), nu vreau sa par nerecunoscatoare, pur si simplu mi-e dor de nechibzuinta.

 

M-am regasit pe mine copilul, Vladut m-a invatat cum, dar m-am pierdut pe mine adolescenta.

 

Astept ziua in care voi redeveni pe langa mama, eu cea dinainte, vreau sa fiu ambele !

 

Nu, de fapt, vreau sa fiu toate trei: eu copilul, eu mama si eu adolescenta. Toate ma definesc. Oare astept in zadar?